Doi ani de negocieri s-au incheiat cu o farsa la Copenhaga. In loc sa atace problemele complexe, presedintele Barack Obama a decis sa declare victoria printr-o declaratie vaga de principii convenita cu alte patru tari. Celelalte 187 au fost puse in fata unui fapt implinit – unele l-au acceptat, altele l-au denuntat. Dupa eveniment, ONU a evidentiat ca documentul a fost, in general, acceptat, desi cei mai multi nu prea au avut de ales.
Responsabilitatea pentru acest dezastru este multipla. Sa incepem cu George W. Bush, care a ignorat timp de opt ani ai presedintiei sale problema schimbarii climei, irosind un timp pretios. Apoi, ONU, care a gestionat mizerabil procesul de negociere din ultimii doi ani. Urmeaza Uniunea Europeana, care a promovat necontenit un sistem de comercializare globala a certificatelor de emisie bazat doar pe propria viziune, desi acest sistem nu se potrivea restului lumii.
Apoi, Senatul american, care a ignorat schimbarea climei timp de 15 ani, cat s-a scurs de la ratificarea Conventiei-cadru a ONU in materie. In fine, Barack Obama, care a abandonat un curs sistematic de actiune plasat sub egida ONU, pentru ca se dovedise incomod pentru puterea americana si politica interna din SUA.
Decizia lui Obama de a declara o falsa victorie submineaza procesul ONU deoarece semnalizeaza ca statele bogate vor face orice doresc si nu trebuie sa mai plece urechea la problemele "enervante" ridicate de multe dintre tarile mai mici si mai sarace. Unii vor spune ca e vorba de un pragmatism care reflecta dificultatea de a obtine un acord intre 192 de state membre ale ONU. Dar e vorba de ceva mai grav. Dreptul international, asa de complicat cum este, a fost inlocuit de cuvantul lipsit de sinceritate, consistenta si putere de convingere al unui numar mic de puteri, in special al SUA. America a insistat ca altii sa se ralieze termenilor ei, lasand procesul de sub egida ONU sa atarne de un fir, dar nu a demonstrat lumii niciodata buna-credinta in aceasta problema si nici capacitatea sau interesul necesar de a se manifesta ca un lider.
Din punctul de vedere al reducerii efective a emisiilor de gaze cu efect de sera, este improbabil ca acordul obtinut sa realizeze ceva concret. Nu are caracter obligatoriu si va intari probabil fortele care se opun reducerii de emisii. Cine sa-si mai asume la modul serios costurile suplimentare generate de reducerea emisiilor atunci cand observa cat de lipsite de concretete sunt promisiunile altora?
Realitatea este ca lumea va astepta acum sa vada in ce masura SUA vor merge pe calea unor reduceri semnificative a emisiilor. Din aceasta privinta, orice indoiala serioasa e la locul ei. Obama nu dispune de voturile necesare in Senat, nu a manifestat vreo disponibilitate de a renunta la o parte din capitalul sau politic pentru a ajunge la un acord cu Senatul si este posibil sa nici nu asistam la un vot al Senatului in 2010 – asta, daca Obama nu se implica mult mai mult decat a facut-o pana acum.
Summitul de la Copenhaga a dezamagit si in privinta asistentei financiare acordate de statele bogate celor sarace. S-au vehiculat destule cifre, dar cele mai multe au fost, ca de obicei, promisiuni golite de continut. In afara de cateva linii modeste anuntate pentru urmatorii ani si care ar putea – dar exista doar posibilitatea – sa insumeze realmente doar cateva miliarde de dolari, marea stire a fost un fond anual de 100 miliarde dolari, de care statele in curs de dezvoltare ar urma sa beneficieze in 2020. Dar aceasta cifra nu a fost insotita de detalii legate de modul in care se va strange aceasta suma.
Experienta cu asistenta financiara pentru dezvoltare ne invata ca anunturile legate de niste sume care urmeaza sa existe peste 10 ani reprezinta cuvinte goale. Ele nu constituie vreo obligatie pentru tarile bogate, iar in spatele lor nu se afla vointa politica reala. Obama nu a dezbatut nici macar o singura data cu cetatenii americani responsabilitatile care le revin prin Conventia-cadru a ONU in sensul ajutorului acordat tarilor sarace pentru adaptarea la impactul schimbarii climei. In momentul in care secretarul de stat Hillary Clinton a anuntat obiectivul celor 100 de miliarde, multi membri ai Congresului si media conservatoare au sarit imediat sa il denunte. Una dintre caracteristicile notabile ale documentului promovat de SUA este ca nu vorbeste de vreo intentie de continuare a negocierilor in 2010. Aproape sigur acest lucru a fost premeditat. Obama a taiat craca de sub picioarele Conventiei-cadru a ONU declarand de fapt ca America va face ce are de facut, dar in 2010 nu se va mai prinde in procese complicate sub egida ONU.
Aceasta pozitie reflecta probabil perspectiva alegerilor din 2010 pentru Congres. Obama nu vrea sa fie prins in valtoarea unor negocieri internationale nepopulare cand se intra in sezonul electoral. E posibil ca el sa simta ca asemenea negocieri nu ar aduce mare lucru. Indiferent daca are sau nu dreptate din aceasta privinta, intentia pare a fi de a sugruma negocierile. Daca SUA nu participa la negocieri ulterioare, Obama se va dovedi mai pernicios pentru sistemul dreptului international de mediu decat George Bush.
Pentru mine, imaginea care ramane dupa Copenhaga este cea a lui Obama la o conferinta de presa in cursul careia anunta un acord vazut de doar cinci tari si goneste apoi spre aeroport – se grabea sa ajunga inapoi la Washington pentru a evita o furtuna de zapada care se forma acolo. si-a asumat o serioasa responsabilitate pentru istorie. Daca actiunea sa esueaza, daca angajamentele voluntare ale SUA si ale altora se dovedesc insuficiente, daca viitoarele negocieri vor iesi de pe fagasul normal, Obama este cel care va fi dat la troc dreptul international pe o politica de clima facuta de marile puteri.
Poate ca ONU va strange randurile pentru a se organiza mai bine. Poate ca gambitul lui Obama va functiona, iar Senatul va adopta o legislatie in domeniu si celelalte tari isi vor asuma partea lor de responsabilitate. Sau poate ca am asistat la un mare pas in directia falimentului global, cauzat de incapacitatea noastra de a coopera in fata unei provocari complexe si dificile, tocmai cand era nevoie de rabdare, expertiza, buna-credinta si respect pentru dreptul international. Toate acestea au fost o marfa rara la Copenhaga.
Jeffrey D. Sachs este profesor de economie si director al Institutului Pamantului la Universitatea Columbia.
