"Mediocritatea este o stare onorabila, este starea obisnuita a celor mai multi oameni" – spune Al. Philippide. De regula, adjectivul "mediocru" (lat. mediocris) este considerat ca fiind peiorativ, jignitor; de fapt, inseamna "mijlociu", "de mijloc". La orice popor, in orice societate marea majoritate nu are o valoare deosebita, ci inclinatii, aptitudini obisnuite si isi vede cinstit, cu harnicie de munca sa. Luand drept criteriu puterea mintii, La Bruyère (scriitor si moralist francez, 1645 – 1696) recunoaste trei "clase", trei "straturi" ale societatii, printre care cea de mijloc, mediocritatea, este cea mai numeroasa: "Exista putine minti intr-adevar greoaie si tampite; exista si mai putine inteligente, superioare, in stare sa se inalte in alta sfera". Acestea sunt cele doua extremitati cel mai putin numeroase, prostia si inteligenta. "Cei mai multi oameni insa plutesc intre aceste doua extremitati.
Intervalul dintre ele este completat de un mare numar de oameni cu calitati obisnuite, dar care sunt de un mare folos, servesc statului si imbina utilul cu placutul, cum ar fi aptitudinile pentru comert, finante, organizarea ostirilor, navigatia, meseriile etc." ("Caracterele"). Atunci, de unde vine dispretul pentru mediocritate? Din pacate, insa, cum spune si Al. Philippide, sunt destui mediocri care nu-si cunosc limitele si se cred in stare a urca chiar pe scara valorilor; si atunci cand acestia nu-si mai recunosc calitatea lor mijlocie si se cred talente, valori, vrand cu orice pret – si unii chiar ajung pe pozitii cu mult mai inalte decat le-ar ingadui "statura" lor – mediocritatea devine un cusur si capata un sens peiorativ. (De pilda, astazi, la noi, cati mediocri nu urca prin politica pe jilturi inalte, parlamentare, etc?!)