» In Polonia, descentralizarea administratiei s-a facut fara a se defini limite clare intre birocratia statului si alesii locali.
Unul dintre primele concepte pe care au incercat sa le aplice tarile foste comuniste atunci cand au inceput sa se apropie de Uniunea Europeana in vederea aderarii a fost cel al descentralizarii administratiei publice. Polonia ilustreaza cel mai bine acest caz, fiind si tara in care reforma a produs cele mai mari excese, pe fundalul absentei oricarui interes din partea cetatenilor. In practica, descentralizarea administratiei in Polonia s-a facut fara a se defini limite clare intre birocratia statului si alesii locali. Mai mult, birocratia a fost sporita intr-o masura nerezonabila. Inainte de reforma administratiei publice din 1998, Polonia era impartita in 49 de districte, echivalentul judetelor din Romania, fiecare avand in frunte un oficial numit de guvernul central si o conducere locala compusa din alesi.
Dupa reforma, Polonia a fost impartita in 16 regiuni, fiecare avand in frunte un oficial guvernamental, un prefect, si o administratie locala aleasa, aceste 16 regiuni impartindu-se, la randul lor, in 373 de districte, fiecare cu administratia sa aleasa. Astfel, au fost create 324 de noi entitati administrative, ceea ce a insemnat peste 12.000 de noi posturi de administratori locali, majoritatea ocupate prin alegeri.
Cu totul, la nivel national, reforma administratiei locale a creat 50.000 de noi posturi de birocrati. Una dintre explicatiile principale ale acestei inflatii a fost faptul ca reformatorii din fragilele guverne de coalitie cautau, prin crearea de posturi de birocrati, sa atraga de partea lor cutare sau cutare partid pentru a putea mentine ritmul reformelor in perspectiva aderarii la Uniunea Europeana. Fiecare partid capata astfel o serie de posturi in care se puteau instala fideli si sprijinitori.
Chiar si numarul regiunilor (kraje) – 16 – il depaseste in mod nejustificat pe cel sugerat de experti – 12 – pe baza criteriilor de eficacitate, profil industrial, infrastructura, populatie etc. Guvernul a acceptat initial propunerea expertilor si a propus parlamentului un numar de 12 regiuni. O serie de partide influentate de puternici magnati si politicieni locali care doreau sa aiba propria regiune s-au coalizat astfel incat guvernul s-a regasit dezbinat si regiunile au devenit 16.
La fel s-a intamplat si cu cele 373 de districte (powiaty), subdiviziunile celor 16 regiuni. Ele nu erau necesare in termeni de eficacitate administrativa, insa multe dintre ele corespundeau unor entitati istorice ale Poloniei de dinainte de comunism, astfel incat restabilirea lor avea o importanta simbolica. Expertii propusesera o cifra de maximum 150 de districte. Inca o data magnatii locali au invins, cifra urcand la 373 de entitati, fara ca populatia sa se intereseze in vreun fel de asta.
Una dintre principalele probleme puse de reforma a fost aceea ca descentralizarea administratiei nu a fost insotita de o descentralizare a finantelor publice. Sanatatea, invatamantul si politica regionala au fost astfel transferate catre administratiile locale, insa fondurile necesare pentru toate acestea au continuat sa fie decise de guvern si aprobate de parlamentul national. Administratiile locale, desi compuse in mare parte din oameni alesi de populatie, abia daca au suficiente "fonduri proprii" pentru a-si plati salariile. Apoi, modul in care a fost conceputa functionarea regiunilor, printr-un mecanism administrativ dublu, pare facut special pentru a crea conflicte. Regiunile dispun de un parlament local, regional (sejmik), insa statul isi mentine controlul plasand in capitala regionala autoritatea paralela a unui prefect (numit, ca in trecut, wojewoda). Prefectul e numit – sau revocat – de catre prim-ministru.
Sistemul pare, la suprafata, identic cu cel din Franta, insa in Franta regiunile si autoritatile locale dispun de autentice puteri financiare. Reforma din 1998 a lasat ambigua delimitarea puterilor intre prefecti si parlamentele regionale. Teoretic, atributiile principale ale prefectilor sunt acelea de a verifica daca deciziile parlamentelor regionale sunt conforme cu legislatia nationala. In practica, acolo unde prefectul e dintr-un alt partid decat majoritatea administratiei locale, cele doua parti se afla cel mai adesea intr-un conflict direct. Nici insa cand toata lumea provine din acelasi partid coabitarea nu e usoara. Un alt rezultat direct al descentralizarii excesive, insa in acelasi timp incompleta, a fost ca astfel, in mod paradoxal, coruptia a crescut. In Polonia, coruptia este mult mai raspandita la nivelul administratiilor locale decat la cel central.
Asta se explica, in parte, si prin faptul ca principalele regulamente anticoruptie pentru obtinerea contractelor publice sau pentru angajarea in administratii se aplica la nivelul administratiei nationale, insa nu si la cel al administratiilor locale. Exemplul Poloniei arata in mod limpede ca astfel de vaste reforme, cum este cea a descentralizarii la scara unei tari de asemenea dimensiuni, pot complica lucrurile, chiar daca intentiile initiale ale legislatorilor sunt bune. Este de o mare ironie retrospectiva a descoperi ca, uneori, mai putina reforma e mai bine. Tot asa, este o eroare a crede ca pentru ameliorarea functionarii unei birocratii trebuie creata o birocratie si mai mare.
