De ce este romana o limba balcanica? Aceasta este intrebarea pusa artagos de mai multi cititori care au protestat impotriva unor texte publicate recent in aceasta rubrica, texte in care analizam aversiunea romanilor fata de apelativul "balcanic". Spaima in sine are o explicatie simpla: romanii au fost conditionati sa creada ca orice indiciu istoric, cultural sau lingvistic prin care s-ar acredita teza unor relatii mult mai stranse cu spatiul sub-dunarean decat e acceptat in istoriografia oficiala le-ar da perfizilor maghiari si inconstientilor occidentali argumente prin care s-ar nega continuitatea romaneasca la nordul Dunarii. Fara a atinge asemenea idiosincrazii conditionate ideologic, iata, pe scurt, argumentele incontestabile care arata ca romana este o limba balcanica.
In Balcani, in secolele scurse de la venirea slavilor de la nordul Dunarii, de la asezarea lor pe teritorii tinand nominal de Bizant si pana la primele marturii scrise despre limbile vorbite efectiv de diferitele populatii din regiune, altfel zis, intre secolele VI si XIII, s-a produs o fuzionare lingvistica unica in Europa. Pe scurt, limba slavilor stabiliti intre Dunare si Marea Egee, pana in imprejurimile Salonicului, s-a modificat sub influenta vorbitorilor de romana si albaneza intr-atat, incat, structural, aceasta limba poate fi considerata a nu mai fi – cu exceptia vocabularului – o limba slava. Intr-adevar, bulgara si macedoneana (doua dialecte ale unei singure limbi) si-au pierdut bogata flexiune a limbilor slave si s-au dotat cu un articol hotarat care, ca in romana si albaneza, se pune la sfarsitul cuvintelor.
Asa cum in romana se spune "poarta-poarta", iar in albaneza, "portë-porta", in bulgara si macedoneana a aparut un articol hotarat care se pune la urma: "kniga-knigata" ("carte-cartea") sau "grad-gradot" ("oras-orasul"). Fenomenul este suficient de rar in istoria limbilor pentru a starni justificate interogatii in legatura cu durata vietuirii in comun a slavilor balcanici cu romanii si cu albanezii. Aceste popoare, care vorbeau initial limbi total diferite, au produs in urma convietuirii lor, care nu a putut fi decat multiseculara, un fenomen extrem de rar de convergenta lingvistica, ajungandu-se la o situatie descrisa de unii lingvisti nepartinici ca fiind una in care in Balcani "se vorbeste o singura limba, cu aceeasi gramatica, dar cu un lexic diferit de la o tara la alta". In romana, se gasesc influente infime din partea limbilor vorbite la nord de Dunare (maghiara, ucraineana), in schimb, o identitate structurala totala cu limbile vorbite la sud de Dunare.
Articolul postpus al romanei o desparte de celelalte limbi neolatine, dar o apropie de albaneza si bulgara. Ba, mai mult (lucru ocultat sistematic de lingvistica romaneasca traditionala si neindemanatic-nationalista), fondul latin al limbii romane coincide cu fondul latin al albanezei. Relatia de rudenie a romanei cu albaneza nu se reduce la cele doua duzini de "cuvinte de substrat", "mazare", "varza", "viezure" etc., ci include si totalitatea fondului latin al romanei, de la "cal" si "sageata" pana la "sat", "iepure" si "padure", cuvinte prezente cu zecile de mii si in albaneza. Asa incat, departe de a fi un giuvaer istoric, unic in puritatea sa, romana este, in primul rand, o limba balcanica, a carei structura dovedeste o lunga convietuire cu bulgara, macedoneana si albaneza.
