I se verifică reflexele, e privit în adâncul ochilor cu o lanternă tip laser, i se curăță urechile, cam așa cum desfundă menajera chiuvetele. Sare nevasta pacientului. Cere blândețe. La un moment indefinit pornește singur televizorul. Pe un anumit post se ițește o mustață, apoi o scenă, ca spre final zoom-ul să cuprindă o sală de congres.
Pacientul sare. Rupe cămașa de pe el, ia stea-gurile de pe pereți, se urcă pe masă și strigă: “Continuăm revoluția!”. “Congresul penalilor”, “Nu cedăm, uniți, salvăm toată România”. Medicul iese din cabinet dictând: “Sindrom obsesiv compulsativ”, dependență de UM. Se admi-nistrează cinci zile de laxa-tive și repaus. Mai mult, zice psihiatrul, desenați pe peretele din fața patului pacientului trei zăbrele. Și luați crucea.
Pe secţia de gastroentero-logie, undeva la etajul din mijloc, o lume balonată, aşteaptă cu maţele fluierând comisia de arbitraj. Pare a fi un miting. De ce protestaţi?, întreabă o bandantă. “Nu produc suficiente enzime pentru digestie,” sare cel ce-şi zice Panchi. Altul, sanchi, e prea ocupat să-şi pună proxiul de meci pe tabletă. Toţi acuză stresul oxidativ al guvernării roşii. O criză de autoritate, prea desele măriri de laxative, admi-nistrate prin fluturaşii de salarii, pensiile urcătoare, precum tensiunea piloţilor la decolare, aşteaptă cuvenita planificare. Un velier al patului cărucior, trecut prin apele, colonii de Obor, flu-ieră un cântec legat de -“ciuma roşie”. Anomia socială, dictată de clămpănitul de taste, nu sesizează pericolul contagiunii. Spitalul nu e încă în carantină.
La etajul de obstetrică şi ginecologie, mai mult bărbaţi decât femei. Unii au capete sub formă de peturi, alţii de borcan, asemuit asis-tatului social. Lumea mică a consumatorilor de cârnaţi şi fasole se îmbină plenar cu lumea mare a fanteziştilor cu procurori şi cătuşe. O mulţime pestriţă, diafană. În aşteptarea momentului crucial.
Pe un rând de scaune, o serie de tătici spun că nu mai suportă hoţii, că prea miroase a Hexipharma prin spital, dar hotărăsc la unison că merge cu 300 de euro, până în fund la taxatoare, plicul de bună atenţie.
Un pachet de Kent desfăcut cade printre scaune. Nimeni nu se apleacă să-l ia. Din surdina pereţilor reverberează ecoul “Nu vrem Kent, nu vrem valută…” Erau alte timpuri, aceiaşi craci, obstetrica fricii.
În cel mai important cabinet al secţiei de terapie prin dilatare peri-inghinală, doi bărbaţi stau la taclalele, în timp ce medicul îşi pregăteşte instrumentarul. Nimeni nu înţelege de ce canapeaua psihoterapeutului e mutată în acel loc. Şi de ce are o serie de tije cu belciuge de plastic, atârnate ca batista unui anumit personaj pensat. E caterincă şi fără televizor. La un moment dat obstetricianul cere unuia dintre cei doi să urce pe canapea. Impasibili, cei doi, la fel ca bătrânii din Mupets Show, continuă discuţia. Povestesc despre chilii, vii, acoperiţi, sandre, casandre. Medicul sare nervos: “Mai sunt şi alţii la rând”. Bărbaţii boscorodesc cuvinte ticluite, de parcă nimeni nu ar fi prin preaj-mă. Vorbesc despre război într-o sală în care au căzut mai mulţi feţi decât bărbaţi în Războiul Crimeii. Îşi arată ştrengăreşte smart-mobilele cu poze de gagici. Deşi trecuţi de prima tine-reţe, unul pleşuv, altul cu miros de rubarbă, trăncă-nesc despre un anumit aspect al sufrageriei şi mersul legănat al cadrelor la Chi-lia-n port. Medicul renunţă. Caută să înţeleagă. Asistentele îşi fac unghiile. Atmosfera de coafor se sparge la un cutremur. “E beep-ul lui Hawking, ca semn că a ajuns”.
După criză, se reinstaurează liniştea. Acea linişte a celui care nici mort nu vrea să meargă în groapă. Parcă ar aştepta cu toţii ca Maestrul să mai nască o dată pui vii. Ei au creat cadrul de ospitalitate. Cică doar în episodul următor, unul dintre feţii salvaţi de cumplita moarte prin strangulare cu forcepsul va arăta medicului radiografia din arhiva digitală.
O fi un pui viu sau o matracucă. În surdină pare a zumzăi ceva din “Corul -robilor.”
După terapia prin tăcere şi deconectarea de la rețea, pacientul cu sindromul obsesiv compulsativ, dat de visele eretice cu penali, iese din spital. La o lună, se reîntoarce la consult, îl întreabă pe doctor de ce nu-l mai oprește nimeni pe stradă. Asistenta îi prezintă o imagine pe un film: “Vi s-a scos fierea”. Pacientul disperat țipă: “Nu mai #rezist. Îmi pierd jobul”.
Doar marşul spre finală al unei tenismene, cu pieptul retezat, pe considerente de dinamică a mişcării, pare rupt din filmul spitalului numit România.
