"Ai putea obiecta, bineinteles, ca bunatatea si amabilitatea sunt rezervate strainilor, niponii fiind tratati cu alta moneda. Nicidecum… Odata, o buna prietena, Yoko, a luat autobuzul de acasa pana la gara, trezindu-se, la destinatie, ca-si uitase portmoneul in apartament. soferul, plin de solicitudine, i-a spus sa nu-si faca nici o problema, ca ii va plati "data viitoare". Ce sanse reale erau ca ea sa nimereasca aceeasi masina la intoarcere sau in ziua urmatoare? Nu conteaza. Demnitatea umana trebuie pastrata, in Japonia, cu orice pret. Devine aproape inutil sa insir aici exemple nenumarate: cum am fost servit la banca, desi ma dusesem la ghiseul destinat imprumuturilor, nu depunerilor de numerar, cum am putut expedia o scrisoare, desi posta se inchisese de aproape o jumatate de ora.
Nimeni nu m-a insultat, nu a ridicat tonul in prezenta mea, nu a parut trist, obosit sau plictisit ca ma vede la fata (nici macar vanzatoarele dupa opt-zece ore de lucru); mai mult, m-am simtit permanent inconjurat de atentie nedisimulata. Vinovat eu insumi de tarele nationale ale tafnei si suspiciunii fata de celalalt, ma simt reconfortat ca exista un colt de lume in care umanitatea nu a abandonat bunatatea, respectul mutual si demnitatea". Fragmentul de mai sus apartine unei carti pe care o asteptam: "Darurile zeitei Amaterasu" (Ed. Institutul European, Iasi, 2008), semnata de Roxana Ghita si Catalin Ghita, lectori ai Universitatii din Craiova, care au avut sansa unei burse de studii in Japonia intre 2003 si 2007. Discursul romanesc despre Japonia a ajuns rareori la maturitate. A te (re)cunoaste in spatiul pe care tocmai il descoperi inseamna sa dai calatoriei tale vectori de sacralitate.
Dar asta nu presupune sa-ti pierzi identitatea, dimpotriva, o implinesti. Asta reusesc in discursul lor cei doi olteni care descopera Japonia cu demnitatea celui care stie a-si retine extazele ieftine, dar si a admira fara rest acolo unde se cuvine. Astfel, ceea ce izbuteste din belsug aceasta frumoasa carte este demnitatea dialogului intre culturi. Cei doi autori manifesta discretie (aproape japoneza) in privinta contributiei fiecaruia, precizand, totusi, ca incitantele capitole sunt scrise fie de unul, fie de celalalt. Doar fotografiile, foarte inspirate, apartin exclusiv Roxanei Ghita, care le-a si adunat in cateva binemeritate expozitii. Fie ca vorbesc despre "Nihilismul activ sau iluzia sinuciderii", fie de "Erosul nipon: intre metaforizare si pragmatism" ori de "Fizica si metafizica veceului", autorii te tin treaz, scriind cu umor, simt (auto)critic bine strunit si cu rafinat talent.
Toate acestea provin, desigur, si dintr-o reusita priza la spatiul spiritual japonez pe care cei doi o au, fiecare marcat de propria-i sensibilitate. Prin aceasta carte unul din darurile zeitei Amaterasu, oglinda, sta si la indemana cititorului roman. Aceasta oglinda poarta un nume: Japonia.
