Socrate spunea ca daca cineva ar cere intr-o sala de teatru sa se ridice in picioare cizmarii, numai aceia s-ar scula de pe scaune; la fel fierarii, tesatorii si ceilalti, fiecare dupa indeletnicirea lor; daca, insa, ar striga sa se ridice cei destepti, cinstiti… s-ar scula toti in picioare. (Dupa Th. Simenschy, "Dictionar al intelepciunii", Ed. Junimea, 1972.)
Toti suntem stapaniti de mandrie; aceasta poate fi si un fapt bun, adica sa ai un sentiment de pretuire, de incredere in calitatile proprii; insa la cei mai multi dintre noi mandria devine fala, ingamfare, vanitate prin care vrem sa ne acoperim desertaciunile din fiinta noastra launtrica. Glasul mandriei suna, rasuna mereu in noi: "eu sunt cel mai…!" si apoi il facem auzit si in urechile semenilor si, adesea, si in public, daca ni se iveste prilejul. Nu ne gandim, nu luam in seama faptul ca nu limba, nu buzele pot vorbi cu adevarat despre noi, ci numai "cuvintele faptelor" – acele fapte vrednice de cinste care pot impodobi cu adevarat viata unui om.
Asadar, daca cineva ar striga intr-o sala, intr-un loc public, dupa "pilda" lui Socrate, sa se ridice in picioare cei drepti, cei cinstiti, nu noi sa ne ridicam ci faptele noastre sa ne inalte in vederile societatii, in privirea poporului care ne-a nascut. Caci e un lucru stiut, o regula chiar, ca orgoliul, vanitatea sunt proprii numai celor plini de desertaciuni, ambitiosi neputinciosi.