Se spune ca Petru cel Mare, murind, a suferit pina in ultima clipa de obsesia ca nu a reusit sa faca din Rusia o tara occidentala si ca reformele planuite nu au dat roadele asteptate. "Nu avem oameni!" ar fi spus, in chip de explicatie suprema, pe patul de moarte, marele reformator.
M-am gindit adesea ca asta e ce avem in comun cu Rusia, o tara mult mai mare decit noi, faptul ca in istoria noastra au fost reforme multe si oameni putini. Oameni care sa le duca la indeplinire, oameni care sa se identifice cu o cauza, nu cu o cariera, oameni la a caror moarte sa poti spune "fara el nu ar fi existat asta sau asta", cum poti spune despre Spiru Haret sau despre doctorul Cantacuzino, oamenii de aceasta factura sint rarissimi la noi. Iar in istoria noastra postrevolutionara ei sint supremii absenti.
Nu imi vine in minte numele nici unui judecator pe care sa il identificam cu schimbarea justitiei. Nici al vreunui diplomat cu schimbarea diplomatiei. Nici al vreunui administrator cu reform administratiei. In cei aproape douazeci de ani de schimbare programata a tarii, nume de reformatori, de oameni care chiar au incercat sa puna in practica ce vorbeau toti ceilalti, gen Monica Macovei, sint doar citeva. Si felul cum au sfirsit acesti reformatori ne face sa intelegem de ce nu sint mai multi.
Hai sa vorbim astazi despre explicatiile acestui fenomen. Nu e politic corect sa credem despre noi insine ca ne nastem cu o cantitate mai mica de oameni capabili de dedicatie. Adevarat, fiecare cultura pune un accent diferit pe altruism si recompensa sociala a altruismului. A noastra nu pune deloc.
Dimpotriva, oamenii care fac ceva din care lor nu le iese nimic sint vazuti la noi ca niste fraieri si dispretuiti sincer. Bancurile despre cei care salveaza tarisoara abunda si bascalia publica se infiripa imediat de cum apare cineva mai altfel, care vrea sa faca ceva. Ce-s atitudinile astea protestante? ma certa un prieten ortodox la inceputul anilor nouazeci, ele nu merg la noi! Avea probabil dreptate.
Deci chiar daca am avea, procentual, in populatia globala, oameni capabili sa se identifice cu o cauza publica, ei sint rapid socializati in faptul ca asta nu e o atitudine romineasca. Ba e, dimpotriva, o prostie si un lucru ridicol. Mult mai bine sa isi vada de cariera lor, sa isi ia primul leasing, primul mortgage, prima subventie pentru o carte sau primul grant pentru un film si sa isi vada de realizari adevarate, strict personale. Pentru ca cele altruiste, investitia in sectorul public, sau munca voluntara in orfelinate sau camine de batrini se scurge precum apa in nisip, nu ramine de pe urma ei nimic.
Nici macar exemplul pentru alti oameni, pentru ca asemenea gesturi nefiind pretuite la noi numele celor care le fac ramine adesea necuboscut. Sau daca prin cine stie ce intimplare sint cunoscuti vor fi prost vazuti de ceilalti, pentru ca noi sintem o societate conformista, asa e lumea rurala trecuta prin comunism, in care daca esti diferit fata de ceilalti platesti un pret enorm.
Cum nu pretuim altruismul, nu avem de ce sa avem, ca atare, servitori publici dedicati. Daca din greseala am avea, nu ii bagam de seama. Singurul criteriu pe care apreciem oamenii la noi este trancaneala. Marile figuri ale momentului, de la Mircea Badea la Catalin Avramescu, nu sint oameni care au facut ceva, ci oameni care au vorbit la televizor. Pe urma se consuma o energie enorma discutind ce fac asemenea oameni. Vor merge la partidul X sau la Y? Vor opta pentru a fi ambasadori, sau parlamentari? Cind, in realitate, nimic din ce fac asemenea oameni nu conteaza. Oamenii sint de doua feluri. Care vorbesc, si care fac.
Oamenii care vorbesc de regula nu fac nimic. A, scriu, asta e posibil, dar nu vei gasi in biografia lor ca au si facut ceva. Oamenii care fac uneori si vorbesc, sint cazuri de exceptie, ca Iorga. Dar aceia au facut de la inceput, si daca le cauti in biografie vei gasi intotdeauna filonul facerii alaturi de acela al comunicarii, si adesea institutiile facerii lor vor supravietui mai mult decit opera. Daca nu ar fi existat si citiva astfel de oameni in istoria noastra noi nu am avea strict nimic, cum nu au bietii uncraineni, care isi construiesc natiunea de la zero zilele astea.
Nu sintem numai civilizatia trancanelii si a ne-faptuirii, cum ar fi zis Noica. Sintem, peste toate, si civilizatia lasitatii. Pe linga ticalosii pe fata, gen Dan Voiculescu, comunismul a dezvoltat la noi o proportie formidabila de creaturi intermediare, care traiesc cautionind raul si scuzind binele. Acestia sint soarecii. O multitudine de soareci, zilele astea, se intrec a spune ca institutiile sint mai presus de oameni. Vine vorba de institutii numai cind se gaseste vreun om de sacrificat.
Avem unul zilele astea care sta la rind. Numele lui este Daniel Morar, un baiat modest, tinar procuror din Ardeal care a acceptat pe trei ani cel mai sinucigas post din Romania, in conditii cum nu se poate de neprielnice. Nu avea spate politic, nu cunostea pe nimeni, a venit la un concurs. Nu a fost numit imediat, ca seful statului avea referinte negative contra lui. Anchetase pedisti! Pina la urma, sustinut de Monica Macovei, un om ca si el, a reusit. A luat-o incet, modest. A prins curaj. Pina la urma l-a anchetat si pe finul presedintelui. A cistigat lauri mai ales extern, ca intransigenta la noi nu e bine vazuta.
Poate mai exista potential baieti ca el, dar deocamdata numai el exista. Si tocmai de asta trebuie eliminat, cu orice cost, chiar daca tara va lua sanctiuni, chiar daca presa straina ne va tavali ca la carnaval (nu va spun ce coada de ziaristi straini e la mine, si la Berlin, si aici pe tema asta – cine face revista presei straine la partide stie si injura deja). Dar nu ma mir de cei care vor sa faca asta, infractori de ultima speta cu numere de Parlament la masini, ce ma mira e lipsa de rusine a soarecilor care chitaie ca mai degraba sacrificam un om decit o institutie sau un principiu.
Ce institutie? Ce principiu? Tarile civilizate au asemenea lucruri, pentru ca generatii de oameni buni le-au cladit. Tarile care deocamdata sint doar culturi, nu civilizatii, au doar citiva oameni pe generatie si nu au ajuns niciodata sa aiba "institutii". Royal Air Force e o institutie, pentru ca ultimul pilot ramas in viata in loc sa se duca acasa a continuat sa zboare pina s-au gasit altii.
Administratia orasului Viena e o institutie, pentru ca atunci cind gloatele revolutionare au incendiat-o, ultimii functionarii isi riscau viata sa culeaga hirtii din arhivele fumeginde ca sa mai reconstituie ce se putea. Noi nu avem asemenea exemple in istoria noastra, nu avem generatii de devotament public in spate, care inspira pina si pe cel mai amarit ultim intrat sa fie la inaltimea celor dinainte, sa isi spuna "Institutia sint acum eu!". Avem doar citiva oameni izolati, care incearca cu disperare pentru prima data sa construiasca o institutie.
L-am auzit pe seful Justitiei, dl ministru Predoiu, spunind ca justitia din Rominia nu incepe si nu se sfirseste cu DNA. Se inseala. Batalia pe care o duce Daniel Morar in numele DNA este inceputul si poate fi sfirsitul. Este batalia istorica de a arata ca nimeni nu e deasupra legii, pe care popoarele civilizate au cistigat-o cu sute de ani in urma si pe care noi o ducem de abia azi, si cu mare efort, cu tot sprijinul european cu tot. Sa nu imi spuna nimeni ca pentru a cistiga batalia asta trebuie sa dam jos din sea pe singurul erou sau (contra-erou) pe care l-am gasit. Asta nu e un argument de om, ci un chitait de soarece las.
