Ritmic, statul emite titluri de stat cu maturitatea (momentul în care trebuie să dea înapoi investitorilor banii) de luni sau de ani. Statul se împrumută astfel de la populaţie şi companii, pentru a avea un disponibil financiar în plus, cu care să facă investiţii. Pentru dezvoltare.
Între părţile implicate în această afacere există o complicitate reciprocă: eu, investitor, îţi dau ţie bani pentru că am sentimentul pozitiv că tu, stat, eşti responsabil şi, la termenul scadent, numit maturitate, îmi dai banii înapoi. Sunt banii mei. Ţi-i dau ţie, pentru ca tu să acţionezi pentru prosperitatea ţării. Am încredere în tine.
Statul e ca o companie. Dacă te duci la o bancă, inspectorul de credit se uită la planul de afaceri. Cum arată cash-flow-ul? Care este ISCR (raportul profit din exploatare / serviciul datoriei)? Ce tip de business ai? Cât de riscant e business-ul? Veniturile sunt ok sau sunt afectate de vreun risc? Care este nivelul de îndatorare? Investitorii sunt reprezentaţi de agenţi de bursă care se uită la profilul companiei România. Aceştia au aversiune la risc.
Aşadar, revenind, statul emite titluri de stat, pe care investitorii (persoane fizice şi companii) le cumpără. Titlurile de stat sunt printre cele mai sigure investiţii. Companiile de asigurări sau fondurile de pensii se mândresc, când îşi promovează poliţele la clienţi, cu faptul că investesc banii asiguraţilor în titluri de stat.
Investitorii le achiziţionează din două motive. 1. Economisire; 2. Profit. Economisirea se poate manifesta şi astfel: sunt ţări aşa de credibile, încât îşi permit să dea yielduri negative, pentru că investitorii ştiu că, la maturitate, vor lua ceva mai puţini bani, dar sunt siguri că îi vor lua.
Japonia sau Belgia oferă, până la o anumită maturitate, yielduri negative. Modalitatea aceasta de economisire seamănă cu investiţia în anumite monede extrem de stabile. Băncile elveţiene de exemplu au dobânzi negative la depozitele în franci. Ai depus în bancă 100.000? Foarte sigur vei lua o sumă extrem de apropiată de aceasta, dar puţin mai mică.
Al doilea motiv de cumpărare a titlurilor de stat este profitul. Ai investit 100.000 de lei în titluri de stat, iar la maturitate statul îţi dă înapoi banii, plus o dobândă pozitivă. Statele cu probleme, dintr-un complex de cauze (rule of law, inflaţie, deficit bugetar excesiv etc.), pentru a putea să determine investitorii să le cumpere titlurile de stat, le oferă cu yielduri mari, tentante, vând titluri puţine şi obţin sume mici de bani cu care să opereze.
Brazilia, pe titlurile cu maturitatea la 10 ani, are yield 9,59%. Bangladesh 7,11%, Egipt 14,845%. În articolul dn pagina de specialitate am dat trei exemple de state cu diferite probleme care au yielduri la 10 ani asemănătoare cu al României.
Iată aşadar câteva exemple de state ale căror probleme se reflectă în yield. Pe de altă parte, prin mecanismul de împrumut pe perioade lungi de timp, povara datoriei publice a statului respectiv se transferă generaţiilor viitoare.
Este o bombă cu efect întârziat, dacă la maturitate statul nu are destui bani ca să plătească principalul. Cu alte cuvinte, statul, dacă primeşte banii, trebuie să-i investească unde poate să obţină profit, ca să dea înapoi principalul şi dobânda investitorilor, atunci când titlul ajunge la maturitate.
Nu obţii acest profit mărind pensiile şi salariile bugetarilor, micşorând astfel productivitatea muncii. Acestea, în logica democraţiei liberale, se cresc după ce statul a făcut investiţii publice profitabile, din care a scos profit şi are sustenabilitatea necesară majorărilor de salarii sau pensii.
A analiza deci ce se întâmplă cu titlurile de stat emise de Ministerul de Finanţe, cum am făcut în articolul din pagina de specialitate, e ca şi cum am pune termometrul pacientului România şi am vedea ce temperatură are.
Când eşti ultimul stat din Europa la yieldul asociat titlurilor de stat cu maturitatea la 10 ani şi lângă tine, geografic, e Bulgaria, care, cu consiliu monetar de 20 de ani, te surclasează la acest capitol, şi nu numai, ai o problemă.
