Din 1973, cand a intrat in Uniunea Europeana, Irlanda a primit peste 40 de miliarde de euro, care i-au permis sa devina, pentru prima data in istoria ei, o tara europeana prospera. si cu toata aceasta mana cereasca, irlandezii – obligati prin constitutie sa recurga la referendum cand e vorba de tratate – au votat de doua ori impotriva unor proiecte europene comune. Prima data au respins tratatul de la Nisa, la care au aderat doar dupa ce au obtinut cateva exceptii, in special un codicil ce le permite sa-si pastreze in structurile UE un statut de neutralitate militara. Acum, au refuzat acest tratat de la Lisabona. Un tratat care il inlocuieste pe cel de la Nisa, dar si vechiul proiect de constitutie europeana; si care vrea sa simplifice, intre altele, vechiul vot decizional ramas pe criteriul unanimitatii. S-ar parea ca adversarii irlandezi ai noului tratat au exploatat impotriva acestuia propunerea Frantei, inca vaga, de a se adopta, in partea a doua a anului, o armonizare fiscala de natura sa ridice si in Irlanda rata impozitelor. Se spune ca irlandezii sunt refractari si la alte proiecte europene, de pilda la cel care ar simplifica si procedurile de divort in UE. Fiscalitate, divort, aparare europeana sau alte reforme comunitare cu caracter social – pretextele, ca si motivele reale, care pot mentine o atmosfera de euroscepticism sunt numeroase.
Dar, ca si in Franta sau in Olanda, unde populatia a respins mai vechiul proiect de Constitutie Europeana, de fiecare data aceste consultari populare au sanctionat in primul rand politica interna a guvernelor respective. Iar daca s-ar organiza si alte voturi referendare de acest tip pentru noul tratat, rezultatul ar fi si mai catastrofal. E un paradox european: Europa da impresia periodic ca se autosaboteaza din te miri ce pricini, care au prea putine legaturi cu proiectul comun. Indiferent care ar fi motivele reale ce-i anima pe antieuropeni (chiar si atunci cand ei continua sa profite de avantajele sistemului), existenta acestor voturi deturnate nu poate fi negata. Iata de ce guvernele din Marea Britanie, din Olanda, din Republica Ceha sau din Danemarca vor sa obtina repede voturile parlamentare, pana nu se extinde efectul acestui vot referendar irlandez. Evitarea referendumului este interpretata fie ca o lasitate a democratiei, fie ca o dovada de pragmatism inevitabil, la care trebuie sa se recurga cata vreme institutiile europene sunt inca in fasa. Pacat ca dezbaterile pe asemenea teme nu devin efectiv populare, ci profita de situatiile contradictorii doar politicianismul interesat. Iar suveranistii si nationalistii radicali isi pot mentine discursul demagogic, cu efecte dezastruoase chiar si in vechile democratii. E suficient sa alimenteze spaimele colective obscure.
Europa, legendara printesa frigiana, nu trebuie sa se mai teama de vreun zeu taurin. O rapesc tot mai mult necazurile, confuziile, de multe ori si argumentele demagogice, populiste, politicianiste. O rapesc de la adevaratele ei proiecte comunitare problemele micilor colectivitati, pe care cetatenii le vad minimalizate sau chiar ignorate de miscarile integratoare: europenizarea sau globalizarea. Irlandezii constata la randul lor ca recesiunea le bate la usa, ca ritmul de dezvoltare incetineste, ca problemele sociale incep sa se acumuleze, iar perspectiva zilei de maine e sumbra. Cum nu pot sanctiona altfel neputinta guvernului de a bloca preturile la petrol si scumpirea vietii, nici dictatura bancilor, a marilor trusturi sau absenta unui dialog real intre putere si cetateni, orice convocare la urne devine un bun prilej pentru a pune in balanta totul. Iar limitele democratiei, ca sa nu mai vorbim si de limitele puterii reale, se vad astfel si mai bine. Sigur, constructia Uniunii Europene este un proiect extrem de complicat. Pentru prima data in istoria omenirii se transfera continuu elemente de suveranitate nationala dintre cele mai importante spre o guvernanta abstracta. Iar aceasta nu este nici de drept divin si nici chiar de drept reprezentativ. Nu e de mirare ca spre aceasta tenebroasa Comisie de la Bruxelles se ridica toate degetele acuzatoare atunci cand ceva nu merge bine.
Adevarul este ca Uniunea Europeana trece printr-o perioada extrem de complexa. Cuplul franco-german nu este intr-atat de sudat incat sa poata impune initiative politice si economice de anvergura. Pe plan extern, UE inca nu stie cat de mult se va apropia de Rusia si nici daca ii face loc Turciei in club, atragand si alte tari mediteraneene in viitoare proiecte de mondializare. Fostele tari comuniste din UE au inca mai mare incredere in umbrela protectoare americana decat intr-un proiect de aparare europeana, care ar lua in calcul bunele sentimente ale Kremlinului. Europa sociala se elaboreaza cu greu si fara tragere de inima. Patriotismul local inca mai functioneaza ca o frana si in Franta, unde deputatii au protestat recent ca se modifica placutele de inmatriculare ale automobilelor si dispare de pe ele indicatia departamentului.
Cea mai mare reusita europeana este aceasta sanatate pe care o arata moneda comuna, euro. Sanatate platita scump de unele tari membre, dar oricum preferabila unei devalorizari galopante, in conditiile actualei instabilitati economice mondiale. Este principalul argument scos in fata de cei care spun ca nu trebuie dramatizat votul negativ irlandez. Se va gasi o solutie de compromis si pentru acesti mofturosi. Va trebui sa o gaseasca Franta, care preia in curand manetele europene. Sarkozy vede el insusi ca nu-i destul sa dai tonul sau sa condamni cu figuri de retorica reticentele adanc inradacinate pentru ca Uniunea Europeana sa devina o entitate mai ambitioasa decat un stralucit supermarket.
