"Am vrut sa clarific relatia cu tatal meu"
» Ieri, in ultima zi a Targului de Carte Bookfest, scriitorul maghiar Peter Esterhazy si-a lansat romanul "Harmonia caelestis", aparut la Editura Curtea Veche, in traducerea Anamariei Pop.
» In acest roman de mari dimensiuni, construit antiepic, Esterhazy foloseste figura tatalui sau pentru a scrie, de fapt, despre toti tatii din istoria familiei sale, ale carei radacini merg pana in secolul al XII-lea.
» "Editie revazuta", cartea pe care a scris-o dupa ce a aflat ca tatal sau a colaborat cu Securitatea, va aparea in limba romana in aceasta toamna.
» Spuneti undeva: "Daca scriu, scriu neaparat despre trecut". De ce trecutul si nu prezentul?
— Eu nu consider ca scriu despre trecut, iar cartile mele sunt despre prezent. Numai ca nu stim foarte exact ce inseamna prezentul. Este o constructie similara cu trecutul si cu viitorul, iar poetic as putea afirma ca prezentul este trecutul, prezentul si viitorul si obiectul fanteziilor.
Familia mea este o asa-numita familie istorica, din cauza asta legatura mea cu istoria este o problema reala. Relatia noastra cu obiectele poate fi si este la fel de improbabila cum am spus ca este relatia noastra cu trecutul si cu prezentul. Cu toate acestea, am considerat relatia mea cu trecutul drept punct de pornire pentru "Harmonia caelestis". Faptul ca pot povesti orice eveniment, orice istorie drept o istorie a familiei creeaza o apropiere intre mine si trecut.
» La PEN World Voices din acest an ati spus ca, in timp ce lucrati la "Harmonia caelestis", orice intamplare pe care o auzeati sau o citeati si care avea legatura cu un barbat i-o atribuiati tatalui dumneavoastra.
— Asa este. Dar treaba asta am inteles-o mai degraba formal decat altfel. Eu nu sustin ca, prin mine, toata lumea a devenit membru al familiei mele, mai degraba as spune ca fiecare propozitie am facut-o sa devina propozitie de familie.
» "Verbele auxiliare ale inimii", cartea mamei, are sub o 100 de pagini, de fapt paginile nu sunt numerotate. "Harmonia caelestis", cartea tatalui, are peste 800 de pagini. De ce?
— E o intrebare feminista?
» In nici un caz.
— M-am linistit. Intr-un cerc inchis, din interior, as putea spune ca la aceste intrebari raspund cartile. Una are o structura, cealalta o alta structura. Cat despre lipsa numerotarii paginilor in "Verbele auxiliare ale inimii", pot raspunde mai amical. Am considerat fiecare pagina ca fiind o structura unica, iar chenarul negru este de fapt chenarul ferparului. Daca in "Harmonia caelestis" prima parte se intituleaza "Propozitii numerotate din viata familiei Esterhazy", "Verbele auxiliare ale inimii" ar fi trebuit sa se intituleze "Propozitii nenumerotate din moartea mamei".
» Care este relatia pe care o aveti cu forma textului? Cat de importante sunt semnele, atat cele grafice, cat si cele prin care faceti tot timpul trimitere la alte carti?
— Totul face parte din text. Doar din acest punct de vedere ma intereseaza, iar nu din punct de vedere estetic. Cu toate ca toti autorii considera prea mica litera preferata de editor. In "Verbele auxiliare ale inimii" are o foarte mare importanta chenarul, pentru asta am studiat cat de gros trebuie sa fie ca sa incapa in pagina. In "Harmonia caelestis" este importanta marimea primei litere si, drept replica, semnele de la sfarsitul propozitiei respective, pentru ca si prin asta am vrut sa accentuez faptul ca este vorba despre o singura fraza. Sunt propozitii numerotate si aceste unitati lingvistice trebuie considerate ca fiind o singura fraza. Iar numerotarea ca atare am preferat-o pentru ca nu am gasit un alt principiu de structurare, de aranjare a acestor propozitii. Initial, dorisem sa asez propozitiile in mod tematic, sa adun acele propozitii care vorbesc despre moarte sau sa adun acele propozitii in care ploua sau acele propozitii in care oamenii se saruta. Dar ce se intampla daca oamenii se saruta in ploaie si mai si mor pe deasupra? Nu am gasit un principiu organizatoric care sa structureze aceste propozitii. Nu am putut, pentru ca in mine nu a existat aceasta ordine. Iar daca nu exista aceasta ordine, sa nu ma prefac ca ar exista! Atunci mi-am zis: Hai sa le numerotam, ca un magaziner iscusit.
» In "Verbele auxiliare ale inimii" si in "O femeie" apare, ca forma maxima de dispret, umbra ("Esti o umbra!"). Apartine limbii maghiare sau apare doar in literatura dumneavoastra?
— Nu, cred ca nu are nici o legatura cu limba maghiara. Umbra apare aici ca antiteza a vietii, ceva in care nu exista viata, ceva care nici nu este real, impresia a ceva. Este similar cu ce se intampla in istoria lui Peter Schlemhil. Problema lui este ca nu exista umbra. La el, oamenii nu au umbra. Firesc insa este ca oamenii sa aiba umbra.
» Si, probabil, este vorba si despre lipsa personalitatii.
— Asa este. Lipsa personalitatii si, ceea ce este si mai important, lipsa trupului, a palpabilului, umbra nu poate fi inhatata, dar nici povestita.
» Ati scris "Verbele auxiliare ale inimii" provocat de moartea mamei. Ma intereseaza cat de mult va folositi de viata privata in scris.
— La mine, trebuie sa fii atent cu autobiografia, daca ceva este sau nu autobiografic. Sau daca ceva este realitate ori fictiune. De multe ori, asta reprezinta chiar cheia cartii. Niciodata nu prelucrez evenimentele vietii mele, ci le consider drept material. De fapt, consider viata tuturor oamenilor material pentru cartile mele. si viata ta, numai ca despre ea stiu prea putine. Face parte din romanele mele inca nescrise. Deci relatia mea cu aceste evenimente este mai distanta, mai rece, nu este in nici un caz una psihologica. Motivatia scrierii acestei carti in care, zice-se, e vorba despre tata este ca am vrut sa clarific relatia mea cu tatal meu. Relatia dintre mine-cel-real si tatal-meu-cel-real ar incapea in cel mult o nuvela de patru pagini.
» Spuneati la PEN cat de important este insusi cuvantul "tata".
— Nu pentru mine este important, ci pentru cultura europeana. Are o aura foarte mare. Repet ce am spus atunci, acest cuvant poate sa aduca aproape inclusiv un text foarte indepartat, foarte strain. In "Harmonia caelestis" pentru mine a fost foarte important acest raport intre departe si aproape. Aceasta prezenta a departelui si a aproapelui este reala, inclusiv in relatia noastra cu tatii nostri. Tatii nostri sunt indepartati, sunt departe de noi inclusiv atunci cand ne imbratiseaza sau cand ii imbratisam. In acelasi timp, sunt langa noi si atunci cand nu ii vedem. Iar asta o spun in calitatea mea de tata.
» Nu mult dupa ce ati terminat "Harmonia caelestis", ati aflat ca tatal dumneavoastra a fost colaborator al Securitatii. Ce ati simtit? De unde nevoia de a reveni cu o noua carte, "Editie revazuta"?
— Din moment ce un roman este deja terminat, el nu mai poate fi continuat. Nu poate fi corectat, nu poate fi stricat. Poate fi doar ars. Desi se referea la manuscrise, Bulgakov spunea ca acestea nu ard bine. Nu as vrea sa fac prea multe anecdote in legatura cu asta.
De fapt, eu nu am vrut nimic. Totul s-a nascut din neputinta. Am ajuns intr-o situatie pe care, pe de o parte, am fost obligat sa o consider reala, adevarata, iar pe de alta parte, nu am putut s-o consider reala, adevarata. Atunci m-am autoobservat, ca un animal, si aceasta situatie am pus-o pe hartie. In situatia aceasta m-am comportat ca un scriitor, dar totodata nu m-am comportat ca un scriitor. Pentru ca nu m-a interesat cum va iesi, ce va fi. Intre noi fie vorba, nici astazi nu ma intereseaza. Din acest punct de vedere "Editie revazuta" este o carte deosebita pentru mine.
» Eu si ceilalti din generatia mea nu vom sti niciodata ce inseamna sa-ti citesti dosarul de la Securitate.
— Nici eu nu stiu asta.
» Dupa ce ati aflat ca tatal dumneavoastra a fost colaborator, ati regretat vreodata ca ati citit acest dosar?
— Nu. Vreau sa stiu absolut totul legat de tatal meu. Nu am de ce sa ma pazesc. A facut parte din viata tatalui meu, deci face parte si din viata mea. In permanenta aflam tot felul de lucruri neplacute. Numai ca uneori nu stim care este faptul bun si faptul rau. Dar inteleg si vad mult mai bine suferintele tatalui meu dupa ce am citit acest dosar. si, in acelasi timp, nu vad nimic.
» Dar ceva s-a schimbat in relatia cu tatal dumneavoastra?
— Da, asta a fost problema cea mai importanta: se schimba sau nu se schimba? si nu s-a schimbat. Nu as vrea insa sa continui sa vorbesc despre asta, nu pentru ca imi vine greu, ci pentru ca, vorbind intr-un interviu despre asta, totul pare mai usor decat este in realitate. -Mai simplu.
» OK. Schimbam cu 180 de grade. Ati inceput cu fotbal si matematica. Cum le-ati combinat si cum ati trecut la literatura, unde de altfel ati si ramas?
— Niciodata nu am fost in fata unei alegeri. Nu s-a pus problema sa fiu ori fotbalist, ori matematician, ori scriitor. Pentru ca de la varsta de 5 ani am fost fotbalist, matematician nu am fost niciodata, doar student la Matematica, iar dupa o vreme am declarat ca sunt scriitor si treaba asta a ramas asa. Nu a trebuit sa aleg, nu am avut un punct de cotitura. Toate cele trei au legatura cu jocul. Exista un teren in care exista reguli speciale, iar acest teren inseamna intreaga lume. In afara acestui spatiu nu mai exista altceva. In afara spatiului romanului nu mai exista altceva. si matematica este un domeniu similar, care isi alege un spatiu de joc. Iar asta corespunde pasiunii mele debordante pentru ludic.
» Ceea ce se vede in literatura dumneavoastra.
— Literatura est-europeana are o anumita traditie in a considera jocul ca fiind ceva foarte neserios. Impotriva acestui lucru eu am declansat o foarte lunga si profunda lupta, pe care nu o voi castiga niciodata.
Multumim doamnei Anamaria Pop pentru ajutorul acordat la realizarea acestui interviu.
