Acesta este titlul memoriilor Monicai Lovinescu, spre care din cand in cand ne indreptam cu un soi de evlavie lucida, aceasta mai ales acum de cand ea nu mai este printre noi si putem sa intelegem ce inseamna destin slujit cu abnegatie pana in ultima clipa a vietii. S-au spus despre Monica Lovirnescu si Virgil Ierunca multe lucruri de bun simt, dar cel mai de pret, dupa parerea mea, este acela ca acesti doi oameni au fost de fapt victimele timpului lor, ca au fost siliti sa-si paraseasca tara si sa infrunte conditiile dure ale exilului. Scriitorul si carturarul din ei doi au fost inabusiti de ziaristul care trebuia sa se exprime si sa lupte pentru libertate. Monica Lovinescu putea fi un excelent teoretician al teatrului, asemenea Virgil Ierunca, un subtil estetician si filosof. Aceste dispozitii ale lor au ramas insa intr-o faza virtuala fiindca ei au facut in strainatate altceva, au convertit verbul atemporal in cuvant exploziv prin care de la distanta puteau sa dinamiteze sistemul opresiv din tara. Ce au primit insa de la gazdele lor? La sfarsitul anilor ’40 si la inceputul anilor ‘5o erau priviti cu neincredere, s-au zbatut groaznic din cauza lipsurilor materiale, erau chiar insultati si suspectati de convingeri fasciste, aceasta intr-o Franta bolnava de stanga care in ruptul capului nu voia sa priceapa ca Stalin este de fapt un mare criminal si in nici un caz un eliberator. Cum sa te simti atunci in mijlocul oribirii generate de ignoranta, rea credinta si chiar necinste fiindca la urma urmei canalele care aparau pana in panzele albe acest punct de vedere erau gras finantate de Kremlin? Cum sa suporti atata nedeptate si sa vezi ca nu-ti gasesti locul in lumea asa zis libera si evident sa nu mai ai cum sa te intorci acasa? Sa citim aceste randuri:" In mansarda mea din boulevard Raspail in niste zile de vara cumplita din 1950, cand agatam cearceafuri ude la fereastra pentru iluzia unui fior de aer, am citit publicat absurd de Gallimard intr-o colectie de plaja si vacanta, 1984 de George Orwell, cea mai realista, intolerabila descriere a starii de fapt si de cosmar din care fugisem. Cartea a pastrat mereu pentru mine gustul acelei disperari toride. In fata unei asemenea perspective ce incepuse sa fie declinata la prezent in Est imi spuneam ca e poate mai normal sa te sinucizi…" Din fericire, Monica Lovinescu nu a facut asa ceva. A mai trait de atunci 57 de ani, o viata intreaga. A apucat si caderea comunismului in tara din care plecase in 1947. Ce facem insa noi acum fiindca tot se apropie vara si o sa fie mai cald decat in anii 5o? Acum nu mai spui nimic si pe sest iti pui capat zilelor. Nu mai esti nici fascist, nici comunist, decat un animal blazat la inceput de secol si mileniu…
