Economistii obisnuiau sa recomande guvernelor sa-si puna la punct politicile. Acum le spun sa-si puna la punct institutiile. Pe noua lor agenda de reforme se afla o lunga lista de obiective, ce cuprinde inclusiv reducerea coruptiei, cresterea performantei statului de drept, responsabilizarea si eficienta sporita a institutiilor publice, imbunatatirea transparentei si o voce mai puternica a cetatenilor. Schimbarile reale si durabile par sa fie posibile doar prin modificarea "regulilor jocului", adica a modului in care guvernul opereaza si relationeaza cu sectorul privat.
Buna guvernare este, fireste, esentiala, deoarece ofera cetatenilor un plus de claritate si investitorilor un plus de siguranta, ambele legate de posibilitatea de a obtine rezultate in urma eforturilor depuse. A insista asupra guvernarii pare un lucru bun si pentru ca muta centrul de greutate al reformei pe obiective inerent dezirabile. Recomandarile traditionale precum comertul liber, ratele de schimb competitive si politicile fiscale rationale au valoare insa doar atat timp cat contribuie la atingerea altor obiective dezirabile, cum ar fi cresterea economica mai rapida, reducerea saraciei si echitate sporita.
Totusi importanta intrinseca a statului de drept, a transparentei si vocii cetatenilor, a responsabilitatii sau guvernarii eficiente este evidenta. Am putea spune chiar ca buna guvernare inseamna in sine dezvoltare.
Din nefericire, o mare parte din discutiile pe marginea reformei guvernarii esueaza in a face distinctia dintre guvernarea ca scop si guvernarea ca mijloc. De aici decurg o gandire neclara si strategii nepotrivite de reforma.
Economistii si agentiile de dezvoltare ar face mai bine daca si-ar indrepta atentia asupra a ceea ce s-ar putea numi "guvernarea in mic". Aceasta abordare presupune insa abandonarea agendei largite a guvernarii si concentrarea pe reforma unor institutii specifice, pentru a putea tinti direct obstacolele din calea cresterii economice.
Tarile sarace sufera de o multime de probleme care le impiedica sa creasca, iar o reforma efectiva le tinteste pe cele mai acute dintre ele. Poate ca la modul general proasta guvernare este obstacolul principal in Zimbabwe si in alte cateva tari, dar ea nu a fost factorul de franare in China, Vietnam sau Cambodgia – state care cresc rapid in ciuda slabei guvernari – si in mod sigur nu are acest rol in Etiopia, Africa de Sud, El Salvador, Mexic ori Brazilia.
De regula, reforma "guvernarii in mare" nu este nici necesara, nici suficienta pentru a asigura cresterea economica. Nu este necesara pentru ca ceea ce functioneaza cu adevarat in practica este eliminarea treptata a unor impedimente, fie ele subventii ale productiei agricole, zone de gatuire a infrastructurii sau costurile ridicate ale creditului. si nu este suficienta, pentru ca e dificil sa sustii roadele reformelor guvernarii fara a avea parte in paralel de crestere. Indiferent cat ar fi de dezirabile – pe termen lung si pentru dezvoltarea la modul general –, impunerea statului de drept si alte reforme similare, ele nu merita un loc prioritar intr-o strategie de crestere.
Guvernarea in mic se concentreaza in schimb pe acele constructii institutionale care pot ajuta cel mai bine la indepartarea obstacolelor din calea cresterii. Sa presupunem ca am identificat instabilitatea macroeconomica drept impediment principal al unei anume economii nationale. Intr-o epoca anterioara, un consultant economic ar fi recomandat anumite politici fiscale si monetare specifice – o reducere a cheltuielilor fiscale sau o plafonare a creditului – menite sa restabileasca echilibrele macroeconomice.
Astazi, acelasi consultant ar suplimenta aceste recomandari cu un alt set, mult mai institutional in natura sa si avand o legatura fundamentala cu guvernarea. Ar sustine poate transformarea bancii centrale intr-o institutie independenta, pentru a reduce amestecul politic. Ar recomanda poate modificarea cadrului de gestionare a politicilor fiscale – stabilind, de exemplu, reguli fiscale sau permitand pe marginea unor initiative bugetare doar un vot legislativ global, nu si pe fiecare articol in parte.
Politicile macroeconomice reprezinta un domeniu in care economistii au propus un numar mare de concepte in materie de preconditii institutionale. La fel s-a intamplat si in alte sectoare, precum politicile educationale sau reglementarea din telecomunicatii.
Dar in alte domenii, de exemplu in comert, in politicile ocupationale sau in cele industriale, conceptiile sunt fie naive, fie de-a dreptul inexistente. E pacat, pentru ca modul in care economistii inteleg problemele de fond, obsesia lor pentru stimulente si atentia acordata consecintelor neanticipate le ofera un avantaj firesc in schitarea unor constructii institutionale, apte sa duca la o mai buna atingere a obiectivelor in cauza in paralel cu pastrarea la un nivel minim a distorsiunilor de comportament.
A desena conceptii institutionale adecvate presupune atat cunoasterea specificului local, cat si creativitate. E putin probabil ca ceea ce a functionat intr-un anume context sa functioneze si in altul.
Liberalizarea importurilor functioneaza bine atunci cand ai ca scop integrarea in economia mondiala si atunci cand interesele ce concureaza cu cele ale importatorilor nu sunt foarte articulate si este improbabil ca moneda nationala se va supraaprecia. In schimb, subventionarea exporturilor si infiintarea unor zone economice speciale vor avea rezultate mult mai bune in alte circumstante. In mod asemanator, independenta bancii centrale poate fi o idee excelenta atunci cand instabilitatea monetara este impedimentul major, dar va avea un efect contrar atunci cand marea provocare este slaba competitivitate.
Din pacate, tipul de reforme institutionale, promovat, printre alti actori, si de Banca Mondiala, FMI si Organizatia Mondiala a Comertului, este unul ce inclina spre modelul celor mai bune practici. Acest model pleaca de la ideea ca este posibil sa gasesti un set universal adecvat de aranjamente institutionale si interpreteaza trecerea la aceste constructii institutionale ca fiind inerent dezirabila. Dar aceste institutii bazate pe cele mai bune practici sunt, prin definitie, noncontextuale si nu pot tine cont de complicatiile locale. In masura in care ele ingusteaza paleta de optiuni institutionale in loc sa o largeasca, ele servesc prost cauzei bunei guvernari.
Buna guvernare este buna in sine si prin sine. Ea poate fi benefica si pentru cresterea economica atunci cand este directionata spre impedimentele majore. Concentrarea in exces pe teme mari, precum statul de drept sau responsabilizarea institutionala, aduce cu sine riscul ca factorii de decizie sa se piarda in batalii cu morile de vant si sa scape din vedere provocarile cel mai strans legate de cresterea economica.
Dani Rodrik, profesor de economie politica la John F. Kennedy School of Government din cadrul Universitatii Harvard, este primul laureat al Premiului Albert O. Hirschman, decernat de Consiliul de Cercetari in stiintele Sociale al SUA. Ultima sa carte este One Economics, Many Recipes: Globalization, Institutions, and Economic Growth (O economie, mai multe retete: globalizare, institutii si crestere economica).
Copyright: Project Syndicate/Institute for Human Sciences, 2008.
www.project-syndicate.org
