O familie oarecare locuieste intr-o casa dominata de o gradina nefireasca: anti-luxurianta, golasa, devitalizata, mortificata, cimentata. S-a spus dintotdeauna ca, asa cum este spatiul fizic de trai al omului, asa este si launtrul sau. In mod previzibil, prin urmare, familia este inghetata, redusa la gesturi rigide si la mutenii; exceptie sunt, totusi, copiii si adolescentii (patru la numar) care, tainuiti in odaile lor, inventeaza jocuri inclusiv erotice, pentru a starpi plictisul, neomenescul si ghetaria sufleteasca. Astfel incat casa frigorifica sau cavoul (cu gradina ei de ciment) este umanizata doar datorita minorilor in care viata pulseaza vrand-nevrand. Vazut dintr-un elicopter dotat cu microscop, dar si cu lentile de contact, acesta este subiectul microromanului Gradina de ciment de Ian McEwan (aparut la Editura Polirom, in traducerea lui Dan Croitoru): este vorba despre o proza care analizeaza mentalul anamorfotic al minorilor si care aduce aminte de povestirile lui J. D. Salinger. Prin tema incestului intre frate si sora, Gradina de ciment este o carte inrudita, insa, si cu ciudatul microroman Fetita care iubea prea mult chibriturile de Gaetan Souci (de fapt, mai degraba Souci a fost influentat de McEwan, decat invers). Gradina de ciment este o carte stranie la propriu, datorita dialogurilor si perceptiilor despre viata, erotism si moarte: adolescentii simt intotdeauna napraznic si tensionat, iar patima lor viscerala reprimata sau expulzata zgomotos este bine pusa in scena si surprinsa de autor. Evenimentul care complica si sudeaza viata celor patru minori este orfanitatea: mai intai moare tatal, apoi mama. Pentru a evita sa fie despartiti unii de altii si livrati unor organizatii umanitare, copiii decid ingroparea mamei intr-un cufar cu ciment, in pivnita, si, in consecinta, tainuirea mortii ei. Finetea psihologica a lui Ian McEwan este de invidiat. Inimile si mintile celor patru minori sunt radiografiate ca niste eprubete umplute cu nelinisti, spaime si dorinte. Dupa moartea mamei si perioada aferenta de soc urmeaza anarhia: autorul ambitioneaza sa infaptuiasca un nou Imparat al mustelor si o batalie pentru putere intre copii, desfasurate, insa, inauntrul aceleiasi familii. Adolescentii se auto-administreaza, dar casa devine un carusel de senzatii, pofte si mostre de autism. Un carnaval dezlantuit de staza de orfanitate, o orgie a aventurilor (dar in spatiu claustrant) si a manipularii. Ian McEwan surprinde prin incizii spectaculos de simple mentalul acestor patru minori buimaciti de noua lor ipostaza: libertatea fara parinti. Libertatea nestiuta de ceilalti (Afara) si degustata inclusiv prin oarecari doze de perversiune. Intrucat, in paralel cu moartea mamei, minorii se descopera pe ei insisi, intr-o pubertate exploziva si, ca de obicei, riscanta. Fetele sunt, de altfel, cele care controleaza scena sexualitatii revelate exhibitionist si, in acelasi timp, voyeuristic. Tom, fratele cel mai mic, este vestimentat in haine de fata, aceasta fiind o pofta mai veche a baietelului dependent psihic de figura materna (dupa moartea mamei i se va permite chiar si sa imite gestica si icnetele bebelusului hranit la san!). Jack este un adolescent care practica masturbarea de intretinere si care are reverii incestuoase. Julie este o adolescenta constienta de nurii ei manipulatori. Sue, o fata aflata la granita dintre obiect si subiect virtual erotic. Orfanitatea aduce cu sine, deci, incalcarea interdictiilor si a tabu-urilor si renuntarea la disciplina. Astfel, personajele descopera haosul libertatii, in care totul este posibil si permis: poti sa fi fata, desi esti baiat; poti sa iti seduci fratele ori sora si sa practici incestul. Dar toate aceste incalcari ale ordinii nu sunt etichetate moralizator de autor, ca niste perversiuni: minorii din Gradina de ciment sunt marcati de 0, iar aceasta componenta le stimuleaza libidoul si ravna de a practica o libertate aventuroasa la modul intim, carnal, nu doar psihologic. Din cand in cand, ei coboara in pivnita, pentru a-si veghea mama moarta, zidita in cufarul cu ciment. Paradisul tuturor posibilitatilor dispare, insa, atunci cand lumea de Afara (ceilalti, dogma, morala) afla continutul cufarului. Iar finalul este aproape sfasietor, intrucat in surdina pare sa rezoneze cu personajele minorilor chiar un soi de Holden Caulfield al lui Salinger, nevazut, nestiut, dar prezent ca un soi de panza de fond a lucrurilor, atunci cand microcosmosul copilariei se prabuseste pentru totdeauna. si acum optiunea mea pentru un citat din carte: "I-am luat mana si am masurat-o cu a mea. Erau identice. Ne-am ridicat in capul oaselor si ne-am comparat liniile din palma, care erau insa complet diferite. Am inceput sa ne cercetam indelung trupurile. Stand pe spate, unul langa altul, ne-am comparat talpile. Degetele ei erau mai lungi decat ale mele si mai subtiri. Ne-am masurat bratele, picioarele, gaturile si limbile, dar niciuna dintre acestea nu era asa de asemanatoare ca buricul nostru, aceeasi fanta ingusta, acelasi model al pliurilor dinauntru." Dixit.
