Cand se sfasie presa romana cu acuzatii reciproce de partinire si lipsa de neutralitate se uita ca aceasta idee a neutralitatii si independentei presei este una noua, recenta, moderna. In trecut, presa era automat de partid si, prin definitie, partinitoare. Ziaristul nu era considerat, si nici nu se pretindea, neutru. Dimpotriva, ziaristii faceau in mod deschis bani prin influentarea opiniei publice. Lucrul parea atat de evident incat in acea tara care a inventat jurnalismul modern, Anglia, celebrul jurnalist si lexicograf Samuel Johnson indemna: "Daca vezi un jurnalist ca se arunca pe fereastra, sari dupa el!… Inseamna ca sunt bani acolo". Mentalitatea presei partizane nu a disparut nici astazi. Pana si in vechile democratii occidentale se vorbeste in mod firesc despre un "ziar de stanga" sau un "cotidian de dreapta", iar lucrul e privit ca o evidenta. Pentru a exemplifica, in cazul marilor cotidiene din Franta, Libération este un ziar "de stanga", Le Figaro e "de dreapta", iar despre Le Monde se spune, cu reverenta, ca este un ziar "centrist"… dar "de centru" nu inseamna neaparat neutru. Asa se face ca in timpul ultimei coabitari politice din Franta, cea a lui Chirac, presedinte de dreapta, cu primul ministru socialist Lionel Jospin, toata lumea gasea natural ca Chirac era criticat, ori chiar ridiculizat, in Libération si Le Monde, pe cand Le Figaro isi alegea ca tinta a remarcelor critice reformele sociale ale guvernului socialist. si etichetele functioneaza peste tot: in Germania, un ziar cum e Frankfurter Allgemeine Zeitung e considerat si se considera un "cotidian conservator", pe cand in Marea Britanie saptamanalul The Economist poarta cu mandrie eticheta neoliberala etc. Putine sunt exemplele unei neutralitati (aproape) fara repros. Poate ca singurul exemplu care vine imediat in minte este BBC-ul, atat radioul, cat si televiziunea. Dar exemplul BBC-ului trebuie pus in contextul specific al istoriei institutiilor culturale britanice, precum si in cel al faptului ca e vorba de un post public, nonprofit, platit din banii contribuabililor de toate tendintele. In schimb, prin alte democratii occidentale, situatia posturilor publice a fost cu totul alta, si asta pana in zilele noastre. In Italia, atat de faramitata politic, pana la mijlocul anilor ‘90 partidele politice si-au impartit, vreme de decenii, printr-un acord care parea firesc, principalele canale publice. Astfel, Rai Uno era televiziunea crestin-democratilor, Rai Due a socialistilor, Rai Tre a comunistilor, facand astfel ca fiecare cetatean sa stie dinainte ce fel de stiri si programe va privi. Unda de soc politica a anilor ‘90 a pus insa capat acestei situatii, iar Berlusconi a acaparat ulterior audio-vizualul italian, facand ca aceasta chestiune a neutralitatii si independentei presei sa ramana si in Italia pur academica. In multe tari au fost create, e drept, organisme speciale, teoretic independente, care controleaza felul in care televiziunile functioneaza in raport cu politicul, dar realitatea este ca si in Occident presa continua sa fie orientata politic, idealul neutralitatii totale fiind rareori atins… sau dorit.
