Marturisesc ca astazi mi-as fi dorit sa scriu despre Monica Lovinescu, despre ce a insemnat ea pentru mine si pentru cultura romaneasca in vremurile comunismului. Cum insa nu se cade sa scriu eu un asemenea text, ma voi rezuma sa exprim recunostinta unui tanar care a invatat libertatea ascultand-o pe Monica Lovinescu vorbind despre carti.
Am intrat in Saptamana Patimilor. Cuvintele "patima" si "pasiune" provin din aceeasi radacina greaca insemnand "a suferi" si, de aceea, cred ca este cat se poate de potrivit sa punem in discutie pasiunea sau, mai curand, absenta suspecta a oricarei pasiuni in dezbaterea noastra politica.
Suntem, practic, in campanie electorala si tot ceea ce am putut vedea pana acum este aceeasi imagine obosita cu personaje politice asezate pe o scena, echipate cu inevitabilul fular de partid in jurul gatului si zambind neghiob in acordurile unor melodii cu pretentii mobilizatoare. O persoana care sufera de discromatie, care nu poate face diferenta, de exemplu, intre portocaliu, rosu, galben sau verde, este practic incapabila sa aleaga intre partide pentru ca toate arata la fel. Nici entuziasm, nici manie, nici elan generos, nici patos justititiar. Nici o flacara nu arde in aceasta campanie. Nici un pic de suflet. Partidele sunt copii ale unor alte copii din care orice urma de substanta s-a pierdut de mult.
Ce sa mai spunem de candidati, cel putin de cei de la Bucuresti? Intr-o campanie in care ocupantul fotoliului a lasat locul liber, ai nevoie de un candidat care sa starneasca sentimente puternice in alegatori, cam cum face zilele acestea Obama in America. Or, noi ce avem la Bucuresti? Pai, il avem pe Cozmin Gusa, un actor ratat si trist care a ajuns sa faca pe mascota la parcul de distractii si care, frustrat ca trenurile cu alegatori nu sosesc niciodata in gara sa, vrea sa mute gara la Chitila. Dupa Mircea Geoana – un om care mimeaza in mod obscen orice sentiment pentru ca pare ca nu este capabil de vreunul autentic –, PSD s-a gandit sa ni-l ofere pe Cristian Diaconescu. Omul asta are tot atata viata si pasiune in el cat un mamut inghetat de 10.000 de ani, ingropat la cinci metri sub taigaua siberiana, si cu el vrea PSD sa opreasca dominatia dreptei asupra Bucurestiului.
La PD-L, Vasile Blaga era renumit ca un om inteligent, capabil sa-si piarda cumpatul cu o violenta rezonabila. De cand si-a anuntat candidatura, Blaga arata ca o meduza peste care s-a lipit un sticker cu "happy face" care ne vorbeste despre mesajele pozitive pe care le va transmite in campanie. Absolut irezistibil! Cat despre doctorul Oprescu, dupa ce golanii lui Vanghelie i-au stricat bicicleta, acum s-a retras trist sa se joace cu asistentele in camera de garda. Orban nu exista. Nu tocmai colectia de candidati pe care ne-am fi dorit-o pentru niste alegeri apreciate aproape unanim drept cruciale.
Cat despre ofertele propriu-zise, pustiul este dezolant. Ii auzim pe candidati declarand peste tot ca vor veni cu proiecte care mai de care mai valoroase, dar nimeni n-a scos la lumina nici macar un proiect coerent, daramite unul entuziasmant. Argumentul ca n-a inceput campania nu tine pentru ca prin alte parti ale lumii aceste proiecte sunt puse in dezbaterea publica cu multa vreme inainte pentru ca electoratul sa aiba timp sa analizeze pentru a alege in cunostinta de cauza. Proiectele de dezvoltare ale candidatilor la locale nu sunt decat miraje in desertul de idei al politicii noastre.
Pentru ca aceasta campanie este lipsita de orice pasiune, au disparut si disputele ideologice. Nimeni de la stanga nu ne ademeneste cu programe guvernamentale pentru categoriile defavorizate, pentru tineri, someri sau pentru promovarea egalitatii in jungla de beton a metropolei. Nimeni de la dreapta nu ne spune nimic despre descentralizare, despre iresponsabilitatea si coruptia scandaloase ale consiliilor locale si judetene sau despre nevoia de a pastra cea mai mare parte a banilor comunitatii in comunitate fara amestecul excesiv al guvernului central. Nici o idee care sa inflacareze pe cineva, doar calcule reci si cinice.
