Henry Kissinger, cel mai influent sef al diplomatiei americane din perioada razboiului rece, a poposit, la finele anului trecut, pret de o zi la Bucuresti. Pentru acest maestru al marii diplomatii, unele capitale occidentale au devenit, de-a lungul anilor, locuri mai mult sau mai putin pline de hazard – data fiind existenta unor mandate de retinere emise pe numele sau de judecatorul de instructie spaniol Baltasar Garzón Real, magistrat de notorietate implicat in lupta impotriva tiraniei si terorismului. Ecouri la masurile pe care Kissinger era pregatit sa le adopte in lupta dusa cu Kremlinul pentru suprematia in lumea a treia inca mai persista in memoria colectiva, dar in cazul Romaniei domnia sa va fi stiut ca nu are motive de ingrijorare.
Unii romani l-ar fi aplaudat, poate, mai putin daca si-ar fi reevocat anii ’70, cand tocmai domnia sa se declara profund pesimist in legatura cu Europa de Est si capacitatea ei de a se reorienta vreodata catre Occident. De fapt, viziunea lui Kissinger privind pacea mondiala se baza atunci pe ideea resemnarii, cel putin partiale, a Occidentului fata de prezenta, respectiv rolul pivotal al Uniunii Sovietice in Europa de Est pentru o lunga perioada de timp. In anii ’90 fostul demnitar american s-a aratat, de altfel, cat se poate de retinut in privinta planurilor occidentale vizand confruntarea cu Slobodan Milosevici, cu toate ca demersurile acestuia de preluare a controlului in majoritatea regiunilor iugoslave prin intermediul manipularii cetatenilor sarbi si al terorizarii celorlalti, etichetati drept inamici in baza criteriilor etnice, devenisera absolut evidente.
Programul oaspetelui nu a inclus vreo intalnire cu presedintele roman – se prea poate ca Henry Kissinger sa-l fi considerat pe Traian Basescu prea impetuos. Maestrul strateg din SUA s-a simtit, aparent, mai in largul sau in compania unor inalti reprezentanti ai machiavelismului local, care se bucurasera de o relativa libertate de actiune deja in vremuri comuniste, descurcandu-se, apoi, spectaculos de bine in perioada tranzitiei la un capitalism inca "salbatic". Ca atare, Dinu Patriciu si Sorin Ovidiu Vantu au fost principalele gazde ale lui Kissinger, iar pentru acesta din urma va fi fost, neindoielnic, de interes sa stea de vorba cu doi oameni care ocupa pozitiile 1 si 4 in topul celor mai bogati romani. Cu ocupantul pozitiei a treia, Ion Tiriac, se va fi intalnit poate candva in trecut, pe cand in cazul detinatorului pozitiei secunde, Gigi Becali, reputatia fostului cioban ajuns miliardar il va fi determinat sa nu se grabeasca cu un "shake hands".
Cu mare probabilitate, Kissinger a sosit la Bucuresti bine informat despre cei 300 de superbogatasi ai Romaniei, ale caror averi reprezinta echivalentul a circa 27% din produsul intern brut al tarii. Va fi aflat ca o treime dintre ei au reusit, anul trecut, performanta dublarii averilor lor. Briefingul pe aceasta tema va fi fost, indubitabil, suficient pentru a-l pune in cunostinta de cauza despre tot ce trebuia stiut in legatura cu Romania zilelor noastre. Nici o tara dornica a trece la capitalismul clasic nu ar fi permis ca tranzitia de la egalitarismul de tip nord-coreean sa conduca, in mai putin de doua decenii, la o asemenea disproportionalitate intre venituri. Henry Kissinger va fi fost pe deplin constient ca a ajuns, de fapt, pe un taram al structurilor absconse de putere, al retelelor de influenta bine inchegate. Imensele averi nu se fac prin marketingul vreunor noi modele de telefon mobil sau programe de software, astfel ca in actualul mediu de afaceri – profund neregularizat si dependent de relatiile avute in politica sau in cadrul institutiilor de stat – pana si filiale ale unor giganti precum Nokia si Microsoft au sanse mai reduse de prosperare.
Kissinger va fi gustat, eventual, amintirile rabelaisiene depanate de gazdele sale despre istoria succesului lor, despre spiritul aventurier si nervii de otel indispensabili eforturilor de subminare a vechiului sistem anticapitalist, despre truda depusa pana sa devina primii plutocrati autohtoni. Va fi agreat, poate, inclusiv dezideratul lui Patriciu de cautare a potentialilor noi parteneri de afaceri in Rusia si Asia Centrala. In schimb, pare de-a dreptul imposibil ca parintele – de origine bavareza – al Realpolitik-ului republican sa fi considerat, fie si pentru o clipa, tara gazda ca pe una apartinand mainstream-ului european. La cei 84 de ani ai sai, fostul inalt demnitar american stie prea bine ca actualul guvern de la Bucuresti a facut infinit prea putin in vederea continuei integrari a tarii in structurile euroatlantice si a promovarii intereselor ei. Doar un alt guvern ar mai putea smulge, eventual, Romania din zona gri in care se afla si in care Tariceanu pare sa se simta "ca la mama acasa".
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
