In judecata comuna, nu numai a oamenilor obisnuiti, dar si a multor intelectuali sau pretins savanti care isi permit sa aiba o judecata comuna – si gresesc –, tarile sunt intotdeauna omogene. Pentru acesti oameni exista cu certitudine o cultura politica franceza, sau americana, sau scandinava, sau romaneasca, si fiecare crede ca poate sa o defineasca in trei fraze sau chiar in trei volume, sa ne explice ca romanii sunt asa sau altfel. Mi-am exprimat mai demult scepticismul fata de asemenea simplificari. Orice sondaj international ne arata, de exemplu, ca postcomunismul e o singura cultura politica: din Albania in China trecand prin Rusia si Cuba gasesti urmele unui singur fel de civilizatie – daca civilizatie se poate numi asta. Comunismul a fost un factor modelator atat de puternic incat a marcat adanc societatile noastre, foarte diferite inainte. La asta ma refeream cand scriam pe vremuri, in "Romanii dupa ’89", ca poporul roman "e un popor nou". Scandinavia pare o cultura comuna vazuta de pe Mediterana, dar intre liberalii suedezi si xenofobii danezi nu e mai nimic in comun. Franta, vazuta de pe Dambovita, pare si ea o tara omogena, dar o fractura o traverseaza la mijloc, separand clasele antreprenoriale, de la cea mai de varf la cea mai marunta, de lucratorii din sectorul public, muncitori, minoritati. Alegerile franceze au aratat clar aceasta linie de ruptura ideologica.
Dar poate fi mai grav. In Ucraina, ruptura ideologica se suprapune peste cea geografica. O parte din tara vrea in Vest, o parte vrea in Est, si de asta infruntarile ideologice precum cea din aceste saptamani pot avea consecinte dramatice, de destramare nationala. Turcia e la randul ei greu incercata zilele acestea. Decizia de a numi un candidat prezidential islamist, fie si moderat, a scos milioane de oameni in strada, a facut ca armata sa ameninte din nou cu interventia in politica, in ciuda protestelor vag auzite ale lui Oli Rehn, si a dus la declansarea de alegeri anticipate, deschizand posibilitatea unei revizuiri constitutionale. Linia de fractura este intre statul secular al lui Kemal Ataturk si al urmasilor sai, un stat pe model european, numai ca adesea mentinut prin mijloace nedemocratice, si statul islamist, o aberatie pe care o vedem in Iran, dar care in Turcia a imbracat o forma foarte moderata si procedural democratica, cel putin deocamdata. Democratii kemalisti sunt gata sa interzica dreptul islamistilor de a candida. Islamistii au un ideal de societate paternalista si dominata de masculi care nu are nimic in comun cu cea occidentala. Societatea intreaga vibreaza pe linia de falie si, cum intrarea Turciei in UE, singura care ar linisti apele pentru totdeauna, e departe de capatul tunelului, putem asista la desfasurari dramatice.
Ce-i desparte pe romani la referendumul din 19 mai si cat e de profunda ruptura? Falia noastra ii separa pe cei care cred ca statul de drept are un campion in Basescu si unul cu sanse sa rezolve ceva, si cei care fie nu vor un stat de drept, fie nu cred ca Basescu il poate livra (ma refer aici la publicul larg, nu la cei care au interese de tot felul sa fie intr-una sau alta din cele doua tabere). Ruptura nu ameninta nici fiinta noastra nationala, nici democratia, presupunand ca zelos-stupida coalitie antiprezidentiala nu se apuca sa fure la vot, fapt care ar duce direct la pierderea dreptului nostru de vot in UE si o dezonoare greu de imaginat. Altfel, cei care vor vota contra suspendarii presedintelui vor sa amendeze Parlamentul mai mult decat sa-i dea un premiu lui Traian Basescu. Votul din 19 mai este despre egalitatea in fata legii si supararea poporului pe politicienii care se plaseaza mereu deasupra celorlalti. Suspendarea unui presedinte ales direct, fara motive legale temeinice, loveste in singurul instrument democratic pretuit de publicul nostru: votul direct pentru alegerea presedintelui. Fantasmele de schimbare constitutionala intr-o republica parlamentara provin de la oameni care fie nu stiu, fie nu le pasa ce vrea electoratul nostru.
Daca presedintele pierde votul din 19 mai, consecintele vor fi penibile pentru statul de drept din Romania. Nu pentru ca el ar fi fost singurul sustinator (miile de magistrati bine platiti si protejati de lege sunt cei in care imi pun speranta), ci pentru ca asta va contribui la defetismul general, deja mare datorita televiziunilor aflate in mana unor oligarhi plasati paralel cu legea, televiziuni care dau impresia – gresita – ca patronii lor sunt prea puternici si nimic nu e posibil contra lor.
Daca insa, asa cum e probabil, presedintele castiga, vom evita ce e mai rau, dar nu vom fi castigat mare lucru fata de situatia de acum cateva luni. Tot nu vom avea o constructie politica alternativa, pentru ca un presedinte nu poate fi o alternativa la un Parlament. Tot nu vom avea alegeri, dar, dat fiind ca nu avem un proiect politic care sa castige majoritatea, ca atare nu e clar la ce ne-ar folosi acestea imediat. Ne vom salva doar capul de pod castigat de Basescu in decembrie 2004 si nadejdea ca o fi invatat din toate astea ca podul intreg necesita mult mai multa colaborare si mult mai multa elaborare decat am vazut de la presedintia lui in ultimii doi ani.
Alina Mungiu-Pippidi este presedinte fondator al SAR si cercetator asociat al Colegiului St. Antonys din Oxford
