» Matei Visniec este dramaturgul care le-a adus aminte francezilor de unde venea Ionesco. Plecat din Romania in 1987, a ajuns sa fie cel mai jucat dramaturg roman in Franta.
» Visniec este prezent in Romania, unde, in cadrul Festivalului Comediei Romanesti (desfasurat intre 24 si 31 martie), i se joaca trei piese.
» In tinerete scriati poezie, apoi teatru. De ce credeti ca poeziile dumneavoastra erau tolerate de sistem, pe cand piesele erau "condamnate" sa circule samizdat?
Cred ca teatrul provoca mai mult teama puterii pentru ca avea caracterul unei dezbateri publice. Oameni vii (actorii) se adresau cu indoielile si dilemele unui conflict dramatic altor oameni vii (spectatorii). Emotia creata in cursul unui astfel de dialog risca sa incite mai repede la revolta decat lectura unei carti de poezie sau a unui roman (fie ele oricat de incendiare, dar citite de fiecare om la el acasa, in singuratatea sa). Sa nu uitam insa ca sistemul nu a fost niciodata monolitic. El era format din mii de oameni care jucau un joc dublu si care il sabotau astfel din interior. Generatia mea a publicat poeme nonconformiste, ironice, demolatoare pentru regim chiar si intr-o revista purtand titlul de "Convingeri comuniste". In ultima sa faza, regimul era pe cat de agresiv, pe atat de fragil.
Multa vreme am fost "discret" pentru ca am preferat sa ascult,
sa observ si sa lucrez,
decat sa pozez in scriitor teribil
» Intr-un portret realizat de un critic roman sunteti prezentat ca o figura discreta, despre care, in contextul zgomotos al generatiei ’80, nu stiai cand apare si cand dispare dintr-un loc. Ce relatie aveati cu tinerii colegi de la Cenaclul de Luni? Aveati prietenii in zona?
Sigur ca am avut prietenii puternice la acea ora cu unii poeti ai Cenaclului de Luni. Ce mi se pare interesant acum este sentimentul comun pe care il aveam, la acea ora, noi, toti optzecistii, legat de importanta luptei noastre estetice. Era important sa construim o alternativa, chiar sub forma metaforica, la gandirea oficiala, la discursul puterii, la ideologia marxista… Fiecare victorie stilistica la nivelul poeziei, fiecare "gaselnita", fiecare inventie, act de curaj la nivelul explorarii limbajului poetic erau tot atatea forme de dinamitare a prostiei si a obtuzitatii oficiale, precum si a ceremoniilor patriotarde care ne otraveau viata. In ce priveste portretul de care vorbiti: multa vreme am fost "discret" pentru ca am preferat sa ascult, sa observ si sa lucrez, decat sa pozez in scriitor teribil. Ceea ce mi-am dorit a fost sa "sochez" sau sa impresionez prin ceea ce scriu, nu prin gesticulatiile persoanei mele fizice. Am avut ocazia sa cunosc multi scriitori, precum si lumea literara si mi-am dat seama la un moment dat ca unele dintre "vedetele" ei, dintre marile ei "personaje", nu erau si cei mai buni scriitori…
"Noi, jurnalistii, lucram cam in aceleasi conditii ca medicii de la urgenta"
» "Despre sexul femeii camp de lupta in razboiul din Bosnia" mi se pare a fi piesa dumneavoastra
cu cea mai acuta priza la real.
Este intr-un fel si rodul activitatii
de jurnalist?
Noi, jurnalistii, lucram cam in aceleasi conditii ca medicii de la urgenta, care au de-a face numai cu cazuri teribile, oameni intre viata si moarte, sinucigasi si accidentati, fiinte ranite sau prada acceselor de nebunie… Adica suntem in prima linie a ororii. In fiecare moment noi suntem cei care relatam despre noile rani ale planetei, despre ultimele lovituri pe care le-a incasat demnitatea umana, despre ultimele tentative de sinucidere ale umanitatii. stirile pe care le difuzam sunt in proportie de 90 la suta informatii triste, despre mizeria umana, despre prabusirea iluziilor si despre capacitatea de regenerare a raului, a cruzimii si a prostiei. Uneori actualitatea ma sufoca si atunci incerc sa ies din cercul ei vicios, tratand aceleasi subiecte in cheie literara. Asa am scris "Despre sexul femeii – camp de lupta in razboiul din Bosnia", excedat de stirile care veneau din fosta Iugoslavie, unde razboiul civil a provocat moartea a 200.000 de persoane, in timp ce violul a devenit o strategie militara. La Festivalul Teatrului de Comedie mi se joaca insa o alta piesa nascuta din experienta mea de jurnalist: "Cuvantul progres spus de mama suna teribil de fals". Este o piesa care vorbeste despre doliul imposibil, doliul parintilor care si-au pierdut copiii in razboi si care nu-si pot face doliul pentru ca nu au pe cine ingropa. Cum bine stiti, razboiul a insemnat si mii de disparuti, mii de morti fara cadavru sau mii de gropi comune in care identificarea cadavrelor este dificila sau imposibila. Am scris deci o piesa despre o mama care nu-si doreste altceva decat ca fiul ei mort sa aiba un mormant decent. Ceea ce a devenit un lux in contextul multor conflicte, cum a fost cel din fosta Iugoslavie. Culmea este ca scrierea acestei piese mi-a fost sugerata de o poveste intamplata acum cativa ani in Cecenia: o mama careia i-a fost ucis fiul a primit o scrisoare prin care ucigasii cereau 2000 de dolari pentru a-i trimite cadavrul. Cum vedeti, in materie de oroare realitatea intrece fictiunea.
"Am incercat timp de un an sa scriu in engleza si nu a mers. Era prea departe de spiritul meu latin."
» Cand v-ati hotarat sa ramaneti in Franta, ce temeri aveati? Vreau sa zic, pe langa cele legate de existenta fizica, aveati temeri culturale – va era frica ca n-o sa mai puteti fi scriitor?
Nu, sincer sa fiu, nu mi-a fost niciodata frica de faptul ca as putea sa ma indepartez de scris. Singura necunoscuta a fost limba in care urma sa continuu. Am incercat timp de un an sa scriu in engleza si nu a mers. Era prea departe de spiritul meu latin. Franceza este o limba precisa, dar tandra, o limba in care am invatat sa construiesc mai bine anumite scenarii dramatice si sa acord mai multa atentie unor lucruri care nu contau prea mult pentru mine in limba romana, precum momentele de tacere in teatru.
» Va irita sa vi se spuna ca faceti teatru absurd? Ce au insemnat pentru dumneavoastra Ionesco si Beckett? Cand i-ati citit?
Problema mea, in calitate de creator, este de a provoca prin ceea ce scriu o emotie puternica, pentru ca un text literar ramane in istorie numai atunci cand reuseste sa transmita o emotie. Restul este misiunea criticilor. In ce ma priveste, unii m-au plasat in categoria absurdului, pentru a ma plimba apoi si prin altele, de la grotesc la fantastic… Pentru Ionescu si Beckett simt o mare dragoste. Ei m-au scos din monotonia literaturii clasice si realiste, cand aveam vreo 13 sau 14 ani. Ei m-au ajutat, de asemenea, sa inteleg un lucru fundamental: si anume ca literatura poate explica mai bine omul si contradictiile sale decat filosofia, sociologia, psihologia, pedagogia si toate celelalte stiinte care tin de om. Pe Beckett l-am citit prima data cand a aparut "Asteptandu-l pe Godot" in excelenta revista SECOLUL XX, pe care o conducea la acea epoca Dan Haulica. Iar cel care mi-a pus in mana atunci acel numar din SECOLUL XX a fost un profesor de romana de la Radauti, el insusi scriitor, Ion Filipciuc.
» Mi se pare ca aveti o apetenta deosebita pentru a publica in format electronic. De unde vine asta? Sunteti un internaut, aveti cultura blogurilor, a site-urilor literare?
Internetul este un instrument de lucru fantastic, pe care il folosesc pentru corespondenta si informare. Am trei piese si un volum de poezii publicate de editura LITERNET, puse deci gratuit la dispozitia internautilor amatori de literatura. In acelasi timp insa, am evitat sa-mi plasez toate piesele pe net, pentru ca si editurile trebuie sprijinite. Cartea nu trebuie sa dispara, desi internetul creste in importanta. Piesele mele sunt publicate de Editura Paralela 45, de Cartea Romaneasca, de Aula… Personal, nu am nici site si nici blog. Cei care vor sa afle cate ceva despre mine gasesc pe internet insa cel pu?in 76.000 de referinte.
» Priviti teatrul romanesc contemporan? Cum vi se pare?
Teatrul romanesc a fost si continua sa fie interesant. Faptul cel mai important, in ultimii ani, este insa aparitia unei noi generatii de dramaturgi, dintre care unii, precum Gianina Carbunariu, se afirma acum si in strainatate. Teatrul este si o formidabila locomotiva culturala a Romaniei, cel care "trage" Romania spre Europa. Faptul ca orasul Sibiu este anul acesta capitala culturala europeana il datoram Festivalului de Teatru de la Sibiu, lansat acum mai bine de zece ani de actorul Constantin Chiriac. Acest festival, care a devenit un eveniment european (cred ca este al treilea ca marime dupa cel de la Edinburg si cel de la Avignon), a plasat Sibiul in circuitul cultural european si a creat un nou centru de pelerinaj cultural in Europa.
FESTCO
» 17.30 Teatrul de Comedie, Sala Studio
Voci in intuneric dupa Teatru descompus de Matei Visniec, regia Eric Deniaud, spectacol de animatie cu masti si papusi – in limba franceza
Drolatic Industry – Paris, Franta
» 19.00 Teatrul de Comedie, Sala Mare
Cuvantul progres spus de mama suna teribil de fals de Matei Visniec, regia Ersi Vassilikioti – spectacol in limba greaca, supratitrat in limba romana
Compania Piramatiki Skini, Salonic, Grecia
» 21.30 Teatrul de Comedie, Sala Studio
Buzunarul cu paine de Matei Visniec, regia Mona Gavrila
Teatrul de Comedie, proiectul COMEDIA tINE LA TINERI
