Comunistii nostri nu se compara cu comunistii vostri. Comunistii nostri nu au ucis pe nimeni, au respectat regulile democratiei si au luptat pentru obtinerea unor avantaje sociale considerabile. – imi spune prietenul meu francez. Ca mai toti actorii si regizorii pe care ii cunosc, el este un om de stanga. Iar la primul tur al alegerilor prezidentiale voteaza intotdeauna trotkist sau comunist pentru ca i se pare ca Franta are nevoie de nuclee puternice de contra-putere. Desi iubim aceleasi lucruri in materie de teatru, de cultura, de viata in general, multe cuvinte pe care le folosim nu au acelasi inteles pentru noi.
Eu nu pot pronunta cuvantul "comunism" fara sa nu fiu strabatut de un frison de oroare. El imi aminteste ca in Franta comunistii au luptat cu arma in mana in anii rezistentei impotriva nazistilor si ca multi au platit cu viata curajul lor, de altfel dupa razboi, Partidului Comunist Francez i se mai spunea "partidul impuscatilor". Eu ii amintesc faptul ca Partidul Comunist Francez a stat in pozitie de drepti in fata Moscovei pana in ultima clipa, pana cand s-a prabusit comunismul in Uniunea Sovietica, cautionand totul, si dictatura lui Stalin, si intrarea Armatei Rosii in Cehoslovacia, si intrarea rusilor in Afganistan…
Cand vine vorba de comunism, discutiile noastre sunt interminabile. Sigur, el recunoaste ca Partidul Comunist Francez a fost unul dintre cele mai retrograde din Europa, dar intre timp, tine el sa-mi precizeze, comunistii francezi au abandonat tot arsenalul de dogme marxiste suparatoare: au renuntat la conceptul de lupta de clasa si de dictatura a proletariatului, nu mai vor cucerirea puterii prin insurectie revolutionara ci prin mjloace parlamentare, si asa mai departe.
si totusi ii spun prietenului meu, cum stam cu memoria? Comunismul a lasat in urma lui o suta de milioane de morti. Mortii astia, desi au o infinita rabdare, asteapta sa li se faca, intr-un fel, dreptate. Sigur, calaii din fostele tari comuniste au scapat cu viata, unii au murit deja linistiti in patul lor, nici un tribunal international nu a fost creat dupa caderea comunismului pentru judecarea nu atat a persoanelor fizice cat a doctrinei. Ne-ar trebui, spun eu, un Tribunal International al Intelectualilor, pentru ca insusi cuvantul "comunism" sa fie ostracizat. Ostracismul, ii spun prietenului meu francez, a fost inventat de greci, mai precis de democratia greaca iar cei ostracizati, adica obligati sa plece o vreme in exil si sa-si asume rusinea indepartarii lor din cetate, erau dusmani ai democratiei.
In acest punct al discutiei prietenul meu incepe sa se aprinda. si mortii capitalismului? ma intreaba el. I-a numarat cineva vreodata? Capitalismul care transforma sistematic oamenii in dobitoace, care transforma cetateanul in consumator, care extirpa sufletul din om si pune in loc obsesia banului… Mortii capitalismului si ai colonialismului nu asteapta si ei sa li se faca dreptate?
Discursul lui nu mi se pare lipsit de forta teatrala. Parca si vad mortii tuturor ideologiilor care asteapta sa li se faca dreptate: mortii Inchizitiei, mortii capitalismului, mortii nazismului, mortii comunismului, mortii fanatismului integrist… Nu sunt putini, mortii care asteapta un cuvant de reconfort. Desi printre ei unii au beneficiat de o mai mare atentie din partea celor vii, cum sunt mortii nazismului. Mortii nazismului au avut totusi parte de Tribunalul International de la Nürneberg, iar cuvantul "nazism" este cu adevarat ostracizat in prezent. In timp ce mortii comunismului asteapta inca si se uita cu ochi mari la vitalitatea pe care o au in continuare in numeroase tari ideile comuniste, maoiste, trotkiste… Gandul ca idei si concepte care au ucis pot avea inca drept de circulatie libera cu stampila de onorabilitate pe fruntea lor, acest gand ma face sa urlu de furie.
si atunci ma descarc pe prietenul meu francez. Ii spun: stii cum ii numea Lenin pe intelectualii occidentali care laudau fara ezitare, cu ochii inchisi, Uniunea Sovietica? Ii numea "idioti utili". Sute de mii de idioti utili, in tarile occidentale de mare traditie democratica, ar trebui judecati si ei pentru orbirea lor. Judecati, bineinteles in sens moral, sa se stie ca prin prostia lor au fost "utili" raului.
Prietenul meu francez ma priveste de data aceasta putin interlocat. Argumentul meu tine de artileria grea. Iar in momentul in care deschide gura stiu ce vrea sa zica. Vrea sa spuna ca la fel de idioti am fost si noi, cei care am sperat in Est la o democratie dublata de un capitalism curat, fara mafii si fara hotie, fara coruptie si fara aroganta.
E tarziu. In cafeneaua unde discutam de cateva ore n-am mai ramas decat noi. Fetele noastre sunt atat de deprimate incat din exterior dam impresia ca suntem doi idioti. z
Matei Visniec, scriitor roman stabilit la Paris
