Unul dintre cele mai frumoase teatre din tara aceasta e cel de la Braila, Teatrul "Maria Filotti". Cladirea, foaierul, salile aranjate ca un mic muzeu, fotografiile din spectacolele de altadata fac sa se lege traditia de modernitate. Cat despre aceasta din urma, un spectacol cum este cel al lui Victor Ioan Frunza, cu "Visul unei nopti de vara", reprezinta "perla coroanei".
Victor Ioan Frunza a construit un text din mai multe traduceri ale celebrei piese a lui Shakespeare, de la aceea a lui St. O. Iosif la cele mai noi, plus alte fragmente din sonetele lui Shakespeare, din piesele sale, "Henric V", "Othello", "Macbeth", "Richard III", "Regele Lear" si altele, astfel incat rezulta un fel de sinteza a operei Marelui Will. Spectacolul este, intr-adevar, unul dintre cele care se vad rareori pe scenele noastre. Nelipsita alaturi de Victor Ioan Frunza, Adriana Grand a conceput o scenografie deopotriva "funny" si semnificativa pentru scopurile urmarite de regizor. Cineva imi spunea ca aparitia, in spectacolul mestesugarilor din Atena, a unui cosmonaut american pe Luna in locul acesteia din urma nu are vreo semnificatie. Multe semne de care se foloseste postmodernismul par a fi gratuite si cu toate acestea ce satisfactii estetice trezesc ele. Spectacolul lui Victor Ioan Frunza este si unul foarte bine jucat de actori ale caror nume nu rasuna in mod special pentru un spectator de la Bucuresti. Surprinde in modul cel mai placut simplitatea aparenta a mijloacelor actoricesti, o mare spontaneitate, desigur bine gandita, ca-n cazul celor doua perechi ratacite in padure, interpretate de Alin Florea, Emilian Oprea, Ramona Ganga si Mihaela Trofimov, impresia de autenticitate pe care o ai la fiecare miscare sau sunet rostit de acestia nu se risipeste la sfarsitul reprezentatiei. Dar il cappo di tutti cappi este, desigur, Richard Balint, in rolul lui Oberon si in acela al Ducelui deopotriva. Trupa de artisti diletanti are un haz nebun, dintre cei sase, cu totii foarte convingatori, Valentin Terente, Zane Jarcu, Marcel Turcoianu, Mircea Valentin, Liviu Pintileasa, Bujor Macrin, se distinge net cel din urma, in rolul lui Fundulea. Puck nu e un personaj la fel de proeminent ca-n alte puneri in scena ale celebrei feerii shakespeariene, aici, impreuna cu toti elfii, fiind dotat cu un fel de casca si costum de cosmonaut, evocand o lume viitoare, din care, de altfel, se trage si Luna din spectacolul asa-zisilor amatori. Spectacolul se desfasoara in fata tuturor actorilor, insirati pe scaune in fundalul scenei, ei intrand si iesind din joc pentru a asista in continuare la ceea ce se mai intampla. Regizorul a adus pe scena, la vedere, si cateva masini de obtinut asa-numitele efecte speciale, cum ar fi aceea de vant. Si muzica, asigurata cu stralucire de Cornel Cristei, se produce tot asa, pe scena. Tot spectacolul pare efectul unei nemasurate placeri a imaginatiei scenice, plastice, muzicale, la care se inhama toti cei implicati, regizor, scenograf si autor al costumelor (aceeasi excelenta Adriana Grand), muzician si mai ales actori, de la primul la ultimul rol. Faptul ca Ducele si curtea urmaresc spectacolul amatorilor atenieni chiar din loja centrala nu face decat sa aduca un plus de autenticitate intregii miscari, dinamizandu-l putin si pe spectatorul fixat cu ochii numai si numai pe scena, pana atunci.
Plastica fiecarei scene pare gandita si elaborata indelung, fara a-si pierde, din aceasta cauza, prospetimea. Finalul iti da, ca spectator, impresia a 140 de minute (cat dureaza spectacolul) castigate, pline, aceasta senzatie persistand mult timp dupa aceea.
