Pe ce te bazezi, nenicule? Ar întreba Ion al meu, mereu fără mască. Ca orice om harnic speră că alegerile să-i aducă mai mulţi bani în portofel. Numai că el nu citeşte numele de pe liste, nu înţelege că politica de stat nu mai e făcută demult de către politicienii români. Ne-am abandonat suveranitate altora şi ni s-au impus reţele clientelare, protejate de corpocraţiile, strâns conectate de serviciile de informaţii de aici şi de pretutindeni.
Parcurgi listele parlamentare, numeri locurile eligibile, faci calcule, ca orice ziarist cu state vechi şi vezi că la interesele naţionale rezultatul dă cam peste tot sumă nulă.
Cine sunt securicii?
Herta Müller avea să şocheze România după câştigarea Premiului Nobel pentru Literatură. „40% dintre cei care se află astăzi la putere provin din vechea Securitate şi se protejează între ei”, a spus la standul „The Epoch Times” de la Târgul de carte de la Frankfurt în vara anului 2009.
Securiştii de ieri sunt tot aşa ca securiştii de azi. Nu există decât diferenţe de vârstă. Mentalităţile, comportamentele, până şi ţinutele sunt la fel.
Numai dacă le parcurgi CV-urile noilor sau vechilor candidaţi, vezi că mai mult de 40% sunt absolvenţi de cursuri de securitate. Deci, nişte securici. La cei noi să le spunem aşa, ca să nu se mai creeze confuzia de determinare bacterio-genetică.
Herta Müller făcea predicţia în 2009. Dar acum suntem în 2020. Nu mai sunt vechii. Au apărut noii acoperiţi. Cineva dintr-un serviciu secret, mai informat decât mine, m-a asigurat atunci că Hertha era o naivă.
Sigur că băieţii ştiau mai bine.
Or fi azi mai mulţi sau mai puţini?
Dacă urmăreşti parcursul unor politruci, cu zero performanţe parlamentare, nu poţi crede că preşedinţii partidelor parlamentare i-au pus să mai meargă o tură, pentru a încununa prostia şi a o face hiperboreală.
O imensă plasă nevăzută susţine reţeaua clientelară a sistemului. Structurile de putere ascunse au acoperiţi în toate partidele. Cum s-ar zice nimeni nu a scăpat.
Păi cum ai crede că un brancardier, care şi-a denunţat profesorul care l-a făcut medic, neagreat de filiala lui, este paraşutat în altă filială, fără suspin şi fără durere? Fără firele nevăzute ar fi rămas ce a fost o viaţă întreagă: un simplu sifonar.
Vocile lumii:
“Sunt foarte agresivi la adresa jurnaliştilor care au alte opinii decât cele oficiale (la această oră există un război fără precedent in istoria postdecembristă) între entităţi de presă. Lor li se datorează. Pentru ei nu există abuzuri ale serviciilor secrete sau ale DNA. Nu există dosare contrafăcute. Ei luptă cu patos revoluţionar pentru curăţirea societăţii de elemente corupte. Nu fac anchete despre asta. Nu scriu despre asta. Nu există abuzurile ale organelor de forţă sau ale protejaţilor lor. Nu comentează niciodată negativ creşterea apocaliptică din ultimii 15 ani a bugetelor serviciilor ce a adus România pe primele locuri in lume la numărul de angajaţi şi bani cheltuiţi pt securitate pe cap de locuitor. (Liviu Mihaiu: Cum să recunoşti un securist în presă, gândul.info )
Se pregăteşte un jaf autorizat şi nimeni nu va mai crâcni! Dar omul îşi exercită dreptul fundamental cu speranţa orbului care tot zice: “o să mai vedem noi”
Trei crizanteme nu înfloresc pădurile
Parcurgi listele şi te cutremuri. Sunt scoşi toţi vechii adepţi ai suveranităţii naţionale. Cum de se face că la unison partidele au renunţat la ei? Nebănuite sunt căile de acţiune ale statului nevăzut. În locul lor au apărut internaţionalişti. Vântură diplome de la facultăţi străine, necunoscute, dar au şi ani lipsă în activitate, semn că undeva au fost pregătiţi în vreun laborator de creat omul nou.
Acum nu ştim câţi mai sunt cu obedienţă la structurile româneşti şi câţi la cele străine. S-a relocat moda anilor ’50, când închinaţii la poarta Moscovei, alogenii, erau mai mulţi decât autohtonii.
Istoria este ciclică.
Ieri ne-au dat afară părinţii din facultăţi, azi copiii lor ne organizează parcursul democratic.
Pentru noi, puţinii rămaşi civili prin presă, ei se demască în fiecare zi. Le vezi gena străvezie cum vibrează parasimpatic, la fel ca incontrolabilul tic nervos al unora.
Nu rămân nici baştanii pe din afară
Acolo unde nu sunt acoperiţii servicilor de aici sau de peste Ocean, locurile eligibile sunt ale ţuţerilor, cioflingarilor şi bătăuşilor de profesie, dar nu-i bai, electoratul nu prinde esenţa.
Cum să fie primul pe listă într-un judeţ fost pesedist unul care n-are studii, şi-a bătut un arbitru pe teren şi şi-a alungat investitorii, pe vremea când conducea o ilioară de primărie?
Sau una, poreclită Prinţesa cartofilor, să nu fie votată în urbea sa, dar să prindă un cotlon parlamentar în altă filială, nu e coterie?
Naivii doar cred că votul lor schimbă lumea.
Parlamentul ca o popotă
Se pregăteşte un jaf autorizat şi nimeni nu va mai crâcni! Dar omul îşi exercită dreptul fundamental cu speranţa orbului care tot zice: “o să mai vedem noi.”
Sunt câteva excepţii notabile, dar care nu schimbă structura polimorfă securistoidă a noului parlament.
Trei profesori mai acătării la stânga, doi-trei la dreapta nu îmbunătăţesc imaginea de popotă a viitorului for legislativ.
Lui Ion degeaba îi spun formula magică de adresare către un actual sau viitor politruc: “ce eşti la bază şi ce eşti la vârf?”, însoţit de privitul prelung în ochi. Electoratul e sedus de ideologie. Nu se pierde cu amănunte identitare.
Bitangi, farfuze şi fel de fel de combinatori
Recent, unii dintre marii protestatari din 10 august îmi spuneau că sunt dezamăgiţi că au găsit bitangi, combinatori şi fel de fel de farfuze capete de listă. Le-am răspuns zâmbind: Ghinion.
O lecţie pe care am învăţat-o în 1996, la alegerile parlamentare, când a câştigat Convenţia Democratică din România, rămâne valabilă: când universul de speranţă e gonflat, extrem de repede împunge cineva balonul şi dragostea se transformă-n ură.
Istoria se repetă. Doar idioţii utili sistemului sunt mereu alţii.
Salt, înainte culcat! Şi ne vedem la viitoarele proteste!
