Adesea, dezamagit, intristat de lumea in care traim, fug in urma, prin secole, prin milenii, cautand timpuri si locuri de linistire spirituala, inchipuindu-mi ca in vremurile vechi oamenii erau mai buni, mai romantici, ca uraciunile sufletesti nu erau asa de scarbavnice ca la semenii din zilele noastre. Si, uneori, gasesc astfel de oaze in scrierile celor ce stralucesc in veacuri prin intelepciunea lor. Dar, alteori, gasesc si in astfel de pagini reflectii, creatii literare care confirma cuvintele lui Voltaire: tot ce este comun tuturor veacurilor este rautatea oamenilor.
Iata, intr-o zi citeam din Omar Khayyam acest catren: Sa nu-ti dezvalui taina din suflet celor rai,/ Nebunilor nu spune durerea niciodata./ In zambet sa te fereci de toti semenii tai,/ Nadejdile ascunse sa-ti stea de lumea toata.// Si ma gandeam… Cum, Omar, si in vremea dumitale (ai trait intre c. 1040-c. 1123, ai fost poet, om de stiinta persan) trebuia sa te fereci in tine, sa-ti ascunzi nadejdile, visurile, idealurile pentru a nu te lasa ros de invidia, rautatea semenilor – asa cum suntem noi nevoiti astazi?! Dar mai departe am gasit un catren si mai si… (memorati-l!): Sa-ti faci putini prieteni, din tine nu iesi,/ Caci prea des falsitatea credinta ne-o infrange./ Cand ti se-ntinde-o mana, 'nainte de-a o strange,/ Gandeste-te ca poate te va lovi-ntr-o zi.// Ba si mai rau decat atat… Omar spune dumnezeului sau Alah ca nu i-a reusit lumea omului (asa cum, de altfel, nu le-a reusit nici Dumnezeilor celorlalte religii): Urzeste lumea, Doamne, din nou. Sub ochii mei,/ Sa-ti spun cum sa o faci altfel. Si apoi, te-as ruga/ Sa-mi dai o alta viata. Sau, mai curand, de-ai vrea,/ Ai mila si ma sterge pe veci din Cartea ta.//
