In Caracterele si moravurile acestui vreac (1688), scriitorul si moralistul francez La Bruyere noteaza aceste cuvinte despre ziaristi: Gazetarul se culca seara linistit, cu gandul la o stire care se invecheste peste noapte si la care este nevoit sa renunte dimineata, cand se scoala.
Si ma gandeam… Da, faptele zilnice, se stie, le traim cu totii, se trec ca o boare de vant. Sunt insa si evenimente ce raman in istorie – insa adevarul despre acestea nu-l aflam nu numai in ziua cand s-au produs, dar nici peste decenii, uneori nici peste un veac, fiindca acesta, adevarul, este ascuns de oamenii politici, care au interesul sa nu se afle niciodata. Dar nu numai gazetarii, nici insisi istoricii nu ajung nici peste decenii, chiar secole, sa afle adevarul-adevarat despre un eve-niment, asa cum spune Napoleon in convorbirile sale cu Las Cases, cand era exilat pe (nsula Sf. Elena: (…) Istoria reuseste foarte greu sa obtina adevarurile adevarate. (…) Acestea sunt mai mult obiecte de curiozitate decat de reala importanta.
Si atunci, ce-i de facut, domnilor ziaristi? Umpleti pagini de ziare (sau emisiuni radio-TV) cu stiri ce se trec de seara pana dimineata (sau de dimineata pana la pranz). Nu aveti decat o singura scapare pentru ca sa ramaneti in „istoria” gazetei sau a postului de radio si TV: sa luati in seama acest dicton latin (pe care l-am comentat in urma cu cateva luni in aceasta rubricuta): Proprie communia dicere – A exprima cu originalitate ceea ce este comun. Da… da… scrieti cu originalitate si despre ninsorile din munti, si despre ploile de la campie…
