Desi figureaza in capul listei numarul unu a Oficiului Participatiilor Statului si Privatizarii in Industrie, Santierul Naval Mangalia nu mai are nicio sansa de supravietuire. Unitatea este amenintata, incepand de anul viitor, de blocajul financiar ca urmare a expirarii contractelor si epuizarii resurselor financiare.
De fiecare data cand SNM a facut obiectul unor negocieri de oferte la Ministerul Economiei si Comertului, salariatii au sperat ca intreprinderea va fi privatizata. Numai ca functionarii MEC nu au reusit sa duca pana la capat niciuna dintre licitatii si astfel, cu cateva luni inainte de intrarea oficiala a mediului de afaceri local pe piata europeana, santierul a intrat in moarte clinica. Si pentru ca toate acestea nu erau de-ajuns, din aceasta saptamana unitatea se confrunta si cu o criza manageriala. Surse neoficiale au precizat ca directorul general si-a dat demisia, iar gestul sau ar putea fi urmat de restul factorilor de decizie din societate.
Marina, ultima gura de oxigen
O buna bucata de timp, SNM a supravietuit datorita contractelor de taiere la fier vechi a unor nave militare scoase din uz. De curand, unitatea a mai contractat o serie de lucrari de reparatii la vapoarele Marinei de razboi, lucru ce ii va permite sa treaca cu bine de sarbatorile de iarna. Din ianuarie, insa, falimentul bate la usa. Cele aproape 35 de miliarde ROL, la cat este evaluat capitalul social, au fost de mult depasite de datorii. Si cum specificul constructiilor navale, caracterizat de creditari si contracte pe perioade lungi, face ca balanta financiara sa se incline imediat spre „minus”, pana la executarea silita nu mai este decat un pas. Unitatea a scapat acum doi ani de o astfel de experienta gratie vanzarii unor suprafete intinse de teren aflate in proprietatea sa. Ca un paradox, mai multe hale dezafectate, ce faceau curtea santierului sa arate ca un depozit de fier vechi, au salvat intreprinderea.
Hale intinse pe jumatate de hectar
Conform OPSPI, in curtea societatii se afla disponibila o suprafata de peste 6.500 de metri patrati. Pe acest teren se afla amplasata fosta fabrica de oxigen (din considerente strategice, santierul Armatei putea functiona, inainte de 1989, independent din punct de vedere energetic si al materialelor), doua magazii si opt ateliere de prelucrari metalice, turnatorie, mecanica, galvanizare si tratamente termice. Acum, toate acestea sunt de vanzare. Practic, suprafata productiva se limiteaza la cateva zeci de metri de la docuri, restul terenului pana la soseaua de legatura fiind considerat un balast.
Protectia mediului, o piatra de gatul investitorilor
In 2004, ministerul a irosit cea mai importanta sansa de privatizare a santierului. Patru investitori au negociat „bara la bara” pentru preluarea pachetului de actiuni, insa pana la urma statul a blocat vanzarea. Atunci s-au cerut vreo 3,5 milioane de euro pentru societate, plus investitii de tot atat in protectia mediului si dezvoltare. La acest capitol, unitatea din Mangalia sta prost. Nu s-au facut mari investitii, iar din cauza faptului ca s-au contractat lucrari de dezmembrare a navelor scoase din uz institutiile cu atributii in control pe linie de mediu au luat in colimator santierul. Si cum, in noile conditii de dupa 1 ianuarie 2007, normele de protectia mediului vor fi mult mai aspre, s-ar putea ca privatizarea santierului sa nu mai tenteze pe nimeni. Poate tocmai de aceea pana si directorii pleaca.
