Scandalurile politice, pe cat de artificiale, pe atat de mediatizate, oculteaza o dezbatere structurata privind consolidarea democratiei liberale si a spatiului public in Romania. Desi integrarea europeana pare sa fi rezolvat aproape totul, situatia spatiului public nu s-a schimbat. Desfiintat de comunisti, care anexasera statul partidului, spatiul public nu a beneficiat de conditii favorizante. Din contra, spatiul privat, cu singura diferenta ca a devenit fragmentat, a ramas dominant si dupa 1990. Incercarile de reconstructie a spatiului public s-au lovit permanent de un mediu social, economic si politic ostil, iar costurile acestei intarzieri sunt colosale. Coruptia, cea mai vizibila consecinta a predominatiei interesului privat asupra celui public, a fost cel mai des invocata, dar inflamarea mediatica din ultima vreme privind afisarea simbolurilor religioase nu doar in scoli sau spitale, ci in institutii publice in general (in Parlament spre exemplu) releva un alt rezultat al prelungitei agonii a spatiului public: tirania majoritatii.
Tentatia tiranica in firava democratie romaneasca a cunoscut doar in ultimul deceniu si jumatate diferite forme, unele benigne, altele maligne. De la plebiscitarea lui Ion Iliescu ca salvator al patriei pe 20 mai 1990, la reactiile homofobe sau discriminarea rromilor, majoritatea, manevrata cu dibacie de minoritati militante, ultraconservatoare, s-a raliat taberei detinatorilor adevarurilor absolute. Confruntarea dintre iconoduli si iconoclasti prezinta insa o specificitate, caci se refera la un domeniu-tabu: religia. Ultima reduta identitara a unei colectivitati afectate de tranzitie, religia a devenit un reper permanent.
In virtutea unei restitutii istorice si ca o reactie la totalitarismul comunist, religia s-a transformat, peste limitele sale, dintr-o credinta privata intr-o megaideologie. Tendinta de secularizare a societatilor moderne a fost aparent suspendata in Romania dupa 1989. Religia a devenit obiect de studiu obligatoriu, ca si cand afilierea religioasa ar fi o chestiune de interes public, iar nu privat. Biserica, careia ii revenea catehizarea, a fost astfel scutita de orice efort, iar separatia statului de biserica a devenit atat de vaga incat abia daca se mai observa. In acest context, recomandarea Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii privind reglementarea afisarii simbolurilor religioase in scoli este un prim pas spre recuperarea spatiului public. Dar un pas timid, care nu va fi suficient cata vreme nu va fi sustinut de opinia publica. Confuzia dintre public si privat devine un handicap in incercarea de a separa apele. Faptul ca religia si credinta tin de spatiul privat, iar scoala de cel public nu pare sa conteze. Mai mult, partizanii icoanelor mizeaza pe tirania majoritatii pentru a suspenda dezbaterea. Cand, acum aproape doua veacuri, Tocqueville descoperea democratia, constata ca aceasta duce la eradicarea deosebirilor de statut sau de conditie. Dar avertiza totodata ca miscarea irezistibila spre egalitate poate duce fie la o societate egalitara si despotica, fie la una egalitara si liberala.
Totalitarismele secolului al XX-lea au experimentat-o pe prima, democratiile liberale pe a doua. Tendinta de a folosi majoritatile impotriva minoritatilor este mostenirea unei experiente totalitare. Dar icoana si democratia nu sunt opuse, ci complementare. Forta religiei sta in credinta, nu in expunerea icoanelor in spatiul public, pe cand cea a democratiei in capacitatea de a asigura participarea si motivarea cetatenilor si protectia minoritatilor. Fiecare, in spatiul sau, indeplineste un rol.
Cristian Pirvulescu,
analist politic
