„Așa decide doamna Merkel cine va fi viitorul președinte al CE. Și mă îngrijorează că adevăratul candidat al PPE (Partidul Popular European) este Viktor Orbán“, a declarat politicianul belgian pentru ziarul „Ouest France“.
Atacul frontal al flamandului asupra lui Merkel, cu atitudini altădată moderate, afişează o îngrijorare pentru ceea ce prevesteam mai demult: ascensiunea partidelor naţionaliste în Europa. Bruxelles-ul se recalibrează politic din mers. N-are de ales. Partidul Popular European a condus zeci de ani Parlamentul de la Bruxelles. După preşedinţia lui Jean-Claude Juncker şi lipsa de viziune asupra viitorului creştin al Europei, în anul 2019 ar putea pierde rolul de cârmaci al corabiei continentale. Angela Merkel, tot mai slăbită în sondaje după politica imigraţionistă, trebuie să le facă tot mai multe concesii bavarezilor de la CSU. „En Marche“, partidul lui Macron, este gata să formeze cu Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (acolo unde este şi partidul lui Călin Popescu Tăriceanu) o nouă grupare de partide transnaţionale. O neointernaţională couche, avant la lettre. Ceva de după progresismul spălat în detergentul Şcolii de la Frankfurt.
Merkel ar vrea să-l propună pe Manfred Weber preşedinte al Comisiei Europene. Nu pe Orbán, de care se teme, Weber fiind un tânăr politician creştin-liberal din Bavaria, cu asperităţi unioniste. În prezent este liderul PPE din Parlamentul European. O fire împăciuitoare, un factor coagulant, poate grupa partidele populare care pierd tot mai mult teren în favoarea celor naţionaliste. Celebră a fost poziţia sa la respingerea raportului Tavares, care incrimina guvernarea lui Viktor Orbán că limitează drepturile omului şi ale presei. Mai mult, a pus la punct FMI după impunerea planului de salvare a Greciei, prin scutirea de datorii. ALDE ar dori preşedinţia Parlamentului European. Guy Verhofstadt a devenit un politician de calibru. De origine flamandă, a fost ministru de Finanţe al Belgiei şi apoi adjunctul lui Wilfried Martens, fost prim-ministru al Belgiei şi preşedinte al PPE, marele prieten al României de pe timpul guvernărilor Ciorbea‒Vasile. L-a contracandidat fără succes pe José Manuel Barroso la preşedinţia Comisiei Europene, sprijinindu-se pe coaliţia Verzilor, liberalilor şi socialiştilor. În 2016 a fost numit reprezentantul PE în negocierile cu Marea Britanie pentru Brexit. S-a pronunţat ferm pentru drepturile şi libertăţile europenilor în Marea Britanie şi pentru drepturile englezilor în Europa după Brexit. În urmă cu mulţi ani, a avertizat liderii politici ai Uniunii Europene în privinţa ascensiunii „Inelului de autocraţi Putin-Erdogan“ şi asertivităţii politicilor lor regionale. A prezis victoria lui Trump în alegerile americane.
Macron încearcă să facă prozelitism cu „En Marche“, un partid nou pe scena europeană. Un gauchism în spilhozen. El s-ar mulţumi doar cu şefia Băncii Central-Europene, care nu e lucru puţin.
Victoria recentă a Partidului Democrat al lui Salvini în Italia (construit pe scheletul defunctului Partid Comunist), ascensiunea de neimaginat în simpatia electoratului a Alianţei pentru Germania (AfD), intrarea la guvernare a Partidului Libertăţii (FPÖ) în Guvernul Austriei, scorul de ieri din Suedia al social-democraţilor (anti-imigraţie), nervozitatea turării Europei cu două viteze de către Merkel‒Macron, intrarea prin South Stream a lui Putin, toate asigură premisele unei răsturnări spectaculoase de establishment politic european peste un an.
Calculele de azi vor fi infirmate de scorurile mari ce vor fi obţinute de partidele eurosceptice şi ultranaţionaliste. Ţineţi o copie a acestui comentariu.
Sigur că România nu are o proiecţie pe acest tronson, poate şi din cauza grijii exagerate a serviciilor secrete româneşti de a crea bule progresiste în loc de mişcări creştine.
La ora redactării comentariului, premierul social-democrat suedez, Stefan Lofven, a chemat opoziţia la dialog, la finalul unor alegeri legislative ce plasează extrema-dreaptă în poziţia de arbitru într-un peisaj politic fragmentat între stânga şi centru-dreapta. Până mai ieri, grupurile indignados blocau formările de guvern. Odată cu schimbarea pajiştii de pe Langley, acestea se vor stafidi din lipsă de sevă.
Pentru că liderii de azi ai Uniunii Europene nu au un plan politic fancy pentru cetăţenii Europei, pentru că Trump vrea să dea o lovitură lui Merkel. Pentru că noile războaie se dau pe pieţele mari ale lumii şi pe burse. A trebuit să se reinventeze un mers.
Politica imigraţionistă a enervat Vestul, în timp ce satârul sancţiunilor pe bază de coeficienţi ai statului de drept ‒ Estul.
Partidele progresiste apărute pe agenda neomarxistă a planetei, cu apărarea drepturilor licuricilor de a nu mai da noaptea lumină, au avut sprijinul fostei administraţii americane şi al gândirii stângiste a birocraţilor. Astăzi, când vocea lui Donald Trump este tot mai auzită, se discută tot mai mult de o recalibrare şi o reinterpretare a naţionalismului european. Europa patriilor nu mai e demult principiu de bază.
Vine Macron şi vorbeşte azi despre partidelele internaţionaliste? C’on. Stalin şi poporul rus…
O vreme, extrema-dreaptă a fost finanţată de Moscova. Chiar Marie Le Pen a luat un împrumut pentru cheltuielile privind alegerile din Franţa de la o bancă rusească. Turneul lui Steve Bannon ‒ strategul electoral al lui Trump ‒ în Europa naţionalistă şi anunţarea lansării fundaţiei sale „Mişcarea“ (care în România sună ca dracu’) par a prevesti furtuna din 2019. Extrema-dreaptă europeană, la fel ca acum în Suedia, va arbitra peisajul politic fragmentat dintre populari şi socialişti. Poate aşa se explică învârtoşarea flamandului Guy Verhofstadt şi interesul lui Macron de a crea un nou grup politic european, numit „Generaţia Europa“. Orbán va fi cavalerul Legiunii politice a lui Trump, nu a lui Merkel, spre disperarea celor din bulă, obişnuiţi să devoreze regurgitările jivinelor din pădure.
Unde vor fi partidele româneşti? Barna vrea să-l dea afară pe Călin Popescu Tăriceanu din grupul european ALDE (a treia forţă politică din Parlamentul European), socialiştii europeni nu-i prea înghit pe cei din PSD. PNL a ajuns o stridenţă a globalismului vindicativ. PMP pare a fi singurul partid cu anumite idei liberale. Ce mai caută PSD în S&D, Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor din Parlamentul European? E cel mai conservator partid politic din România. N-ar strica o întâlnire a lui Liviu Dragnea cu Steve Bannon.
