De la distanta, Georgia pare foarte indepartata si, din pricina conflictului cu Rusia, aproape infricosatoare. Inainte sa plec, mi-am scris articolele restante. Mi-am achitat datoriile. Am facut vizitele promise de mult. Doamne, fereste!, ma prinde razboiul pe-acolo. Dar parca am ajuns intr-o alta Georgie.
Scopul calatoriei mele, Festivalul International de Film de la Tbilisi, parea la fata locului mai serios si mai important decat dosul intors al fratelui rus.
In competitia internationala s-a numarat si un film rusesc – selectia a fost facuta, normal, inainte ca cei patru spioni rusi sa fie arestati de georgieni. Credeti ca, asa cum cetatenii georgieni au fost expulzati cu avioanele-cargou din Rusia, si filmul lui Nikolai Khomeriki, „977”, a fost expulzat din competitie dupa ce Rusia a impus Georgiei blocada aeriana, postala, maritima si rutiera? Nici vorba! L-am intrebat asta, jumate in gluma, jumate in serios, pe directorul Centrului Georgian al Filmului, Gaga Chkheidze, si din expresia fetei mi-am imaginat ca a crezut ca fac poante. Mi-a spus ca singura problema cauzata de blocada a fost faptul ca unele filme n-au mai putut tranzita Rusia ca sa ajunga la Tbilisi. Altfel, oamenii erau relaxati. Ma simteam eu aiurea cand ii intrebam despre conflict.
La Tbilisi, un roman se simte ca acasa
Daca de la distanta pare periculoasa, din interior Georgia e asemanatoare Romaniei. Gunoaie pe soselele dintre localitati. Statui ramase de pe vremea rusilor (unele parca il reprezinta pe Stefan cel Mare, dar sunt cu mult mai mari decat ale noastre). Benzinarii Rompetrol. Bancomate pe langa cladiri comuniste si blocuri de peste zece etaje vopsite in culori vii ca sa nu para dezolante.
Copii care cersesc. Unuia care isi facea veacul in fata cinematografului Amirani, cel mai mare din Tbilisi, i-am zis pana la urma in romaneste „mai lasa-ma!”, ca sa aflu ca e din Republica Moldova (drept pentru care, atunci cand m-am simtit obligata si m-am scotocit dupa niste maruntis, el a fost mai patriot si mi-a zis „ei, lasa daca n-ai”). Zeci de Lada Niva pe soselele care n-au atatea gropi ca la noi. Serghei Ivanov, ministrul rus de Externe, spunea ca n-o sa existe un razboi intre Rusia si Georgia. Adevarul e ca nici nu e nevoie. Poti lejer muri la Tbilisi intr-un accident de masina. Se circula ingrozitor. Traficul e greu de dimineata pana seara tarziu, nu exista notiunea de prioritate, sensul giratoriu e doar o figura de stil, se claxoneaza, se trece de pe o banda pe alta fara niciun fel de semnalizare. Inainte de a veni Mihail Saakasvili la putere, multi si-au cumparat carnetul de sofer la negru. N-au apucat intre timp sa invete sa conduca regulamentar. Treceri de pietoni nu prea exista, doar niste subterane care miros a pipi, asa ca oamenii prefera sa se arunce ca niste inconstienti printre masini.
Ce zic georgienii despre conflictul cu Rusia
Serios vorbind, Rusia nici n-are nevoie sa porneasca un razboi contra Georgiei. E suficient sa prelungeasca blocada. A devenit o obisnuinta sa se intrerupa curentul noaptea. Resursele tarii nu sunt nelimitate. Am discutat cu tineri georgieni. Un student mi-a marturisit ca are multi prieteni in Rusia. Acestora le e rusine pentru politica statului lor fata de Georgia, dar in discutiile lor nu politica e pe primul loc, ci lucrurile care li se intampla lor, cu mult mai interesante. Un alt tanar cu care am vorbit, care e jurnalist si actor – o personalitate pentru lumea artistica georgiana, mi-a spus ca nu se teme de razboi pentru ca Abhazia e oricum o zona fierbinte, dar mi-a punctat temerea majora a celor de varsta si educatia lui: cresterea nationalismului in Rusia. Tot el mi-a spus de cazul femeii georgiene expulzate din Rusia careia nu i s-a permis sa treaca pe-acasa sa gaseasca pe cineva care sa aiba grija de copilul ei de 2 ani. Copilul a ramas singur.
Saptamanalul de limba engleza „Georgia Today” publica in numarul din 13-19 octombrie parerile unor oameni simpli despre conflictul ruso-georgian. Printre ei, un profesor care spunea: „Cred ca acest conflict a fost provocat de Rusia pentru a crea o imagine negativa despre tara noastra si pentru a destabiliza situatia, stopand investitiile straine si dezvoltarea generala.” Din cate am observat, presedintele Saakasvili se bucura de o sustinere importanta din partea cetatenilor – dovada si recentele alegeri locale.
Georgia e, categoric, intr-o situatie ingrata. Cu Rusia in coasta, e normal sa incerce sa se apropie de Uniunea Europeana si de NATO. Dar un inalt responsabil al Aliantei spunea recent ca Georgia e inca departe de aderare; pentru asta toate statele membre ar trebui sa fie de acord.
Bulevardul care leaga aeroportul de Tbilisi a fost botezat dupa numele lui George W. Bush, care a vizitat anul trecut tara. Pe una dintre cele mai circulate strazi din centru se afla o mare „perdea” de panza asezata pe fatada unei cladiri. Pe ea sunt imprimate celebrele terase ale caselor vechi din oras. Tot in cinstea presedintelui american – mi s-a spus. Presedintele Saakasvili a cerut recent Uniunii Europene sa gaseasca o modalitate prin care UE sa-si deschida mai mult piata pentru produsele georgiene, economia fiind serios afectata de blocada.
Totusi, aerul e atat de bland…
Sunt si alte lucruri in Tbilisi care te fac sa te simti ca acasa. Printre ele si acela ca pare un fel de Valea Oltului combinata cu Valea Prahovei. Orasul vechi aduce cu Comarnicul. Dealuri impadurite (pana la 700 m inaltime) pe care sunt rasfirate case vechi. Biserici numeroase. Crucea nu e numai un simbol care se regaseste pe toate traistele si caciulile traditionale, de vanzare pe strada sau in putinele magazine pentru turisti, dar se afla mai ales pe drapelul national. Lucrurile care mie mi-au placut cel mai mult la Tbilisi sunt aerul si casele. Am ajuns acolo in prima zi de toamna adevarata, dupa temperaturi de peste 20 de grade in plin octombrie. Dar chiar si cand a inceput sa ploua, aerul ramasese foarte bland. N-am alt cuvant, ti-era pur si simplu drag sa-l respiri. Iar casele sunt cu totul aparte. Te intrebi unde locuiesc oamenii pentru ca aceste case vechi, darapanate, din caramida sau cu balcoane de lemn varuite in alb sau cu vopseaua scorojita, par sa nu fie locuite decat de pisici. Poate ca daca le-as vedea in Romania nu mi s-ar mai parea atat de exotice, sau mai stii? Din pacate sau din fericire, doar o foarte mica parte din orasul vechi a fost renovata. Acolo au fost amenajate magazine scumpe si restaurante pentru turisti. Sunt frumoase, dar nu mai sunt autentice.
Producatorul rus al lui Ioseliani a sfidat blocada
Perioada pe care o traverseaza cinematografia georgiana e usor de inteles, pentru ca si georgienii, ca si romanii, au traditie in cinema si varfuri (Tengiz Abuladze, Otar Ioseliani, Dito Tzintzadze), dar iesirea din comunism i-a aruncat intr-o tranzitie dificila. Deocamdata, CNC-ul lor nu are bani decat pentru vreo doua lungmetraje, un documentar si cateva scurtmetraje pe an. Public pentru cinema exista, dar nu exagereaza cu prezenta, si aici merg bine superproductiile americane, desi e cerere si pentru productia autohtona, dar si aici lupta pentru redresarea filmului inseamna festivaluri care pot functiona cativa ani aproape in gol, dar care trebuie sa reziste ca sa existe continuitate. Intre 10 si 15 octombrie a avut loc cea de-a saptea editie a Festivalului International de Film, cel mai mare din Georgia (mai e unul de filme studentesti), intreprindere indrazneata a catorva entuziasti care au inteles ca manifestarea trebuie sa existe chiar daca nu sunt bani pentru productia locala si chiar daca publicul nu e cine stie cat de numeros. Producatorul rus al celui mai recent film al lui Otar Ioseliani, „Jardins en automne”, prezentat in afara competitiei, chiar in momentul cand era in competitie la Roma, a spus pe scena ceea ce, de fapt, stiam toti – ca arta n-are legatura cu politica. Festivalul are o competitie internationala pentru lungmetraje, precum si sectiuni paralele consacrate filmelor georgiene si unor filme straine de succes ale ultimilor doi ani. Juriul din acest an a fost condus de britanicul Hugh Hudson, care la inceputul anilor '80 debuta spectaculos cu „Chariots of Fire”, recompensat cu patru premii Oscar. Extrem de relaxat si atent sa nu se ia prea mult in serios, Hugh Hudson a venit la Tbilisi cu sotia sa, al carei bunic a fost georgian. Lansata ca „Bond-girl”, blonda Maryam d'abo s-a orientat de cativa ani spre productia de film. Trofeul festivalului, care se numeste Prometheus, a fost acordat in acest an filmului german „Knallhart”/ „Tough Enough”, realizat de Detlev Buck, film care a primit si Premiul FIPRESCI la sectiunea Panorama a Festivalului de la Berlin. Povestea adolescentului dintr-un cartier munchenez de imigranti a fost si cel mai legat film din competitie, si cel mai sigur si unitar din punct de vedere regizoral ori stilistic. Un alt film interesant a fost „Leon y Olvido”, realizat de spaniolul Xavier Bermudez, po-vestea lipsita de melodrama, dar nu de implicatii incestuoase a unei tinere si a fratelui acesteia care sufera de sindromul Down. Nu am vazut nici o mica capodopera la aceasta editie a festivalului, ci filme cu parti mai bune si mai putin reusite. Niciun film romanesc n-a facut pana acum parte din selectie, poate de acum incolo. Dar Erika Gregor, care conduce impreuna cu sotul ei, Ulrich Gregor, cinematograful Arsenal din Berlin, fiind de cateva decenii un cuplu respectat in istoria filmului german, mi-a spus ca din punctul ei de vedere romanii fac in momentul de fata cele mai bune filme din Europa. Reconfortant, nu?