– De care loc va simtiti cel mai legat?
– De satul meu, de Vladeni. M-a influentat foarte mult.
Intelegerea dintre oameni o vad cum era in satul meu natal.
Natura o privesc prin prisma acelui loc binecuvantat.
(Din ultimul interviu acordat lui Costion Nicolescu de Parintele Staniloae in august 1993)
Daca o pornesti pe drumul ce leaga Brasovul de Fagaras, dupa ce treci prin Ghimbav si Codlea, la mai putin de 30 de km, vei intalni o asezare de case, din mijlocul careia, se ridica o biserica impozanta, a carei turla strapunge albastrul cerului. Este Vladeniul Parintelui Staniloae. In spatele tau o silueta stranie te urmareste cu intruchipari cameleonice. Este Magura Codlei, un munte impadurit si calcaros, rotund ca o minge care tasneste din adancuri, despre care Iacob Zorca, notarul de odinioara al asezarii, scria in monografia satului, tiparita la Sibiu, in anul 1896 ca "este adevarat barometru pentru locuitorii din jur, caci slobozirea norilor pe varful ei insemneaza, ca are sa urmeze ploaie”. Sunt ultimele ceasuri ale toamnei si vantul imprastie odata cu frunzele rosii un praf alb, care asterne peste grijile zilei o dantela de demult. Imediat ce cobori podul, dai peste inceputul Ulitei Mici, in capatul careia drumul se bifurca, la dreapta catre cimitir, iar la stanga pana hat, in sus, departe. Pe mana dreapta, la rascrucea cu pricina, afli o casa mica, modesta, lasata pe-o parte de-atata singuratate, vrand parca sa urmeze si ea, sfioasa, calea spre cimitir, singurul loc unde-i mai poate afla pe cei care i-au fost apropiati odinioara. Oameni modesti si harnici, cei care au mangait-o cu palmele lor batatorite, Irimie si Reveca Staniloae, isi dorm acolo somnul de veci. Iar casei pare ca i s-a facut dor de mainile celor care au iubit-o candva atat de mult. Intre zidurile ei a copilarit Dumitru, mezinul familiei. Aici s-a jucat, aici a ras, aici i s-au umezit intaia oara obrajii de lacrimi, aici a invatat primele litere si tot de-aici a plecat la scoli inalte, care l-au purtat apoi deopotriva prin altare de biserici, aule universitare, inchisori vazute si nevazute, academii, asezand pe fruntea unei opere impresionante, corola monumentalei sale Filocalii. Dar totul a pornit de aici, din aceasta casa sfioasa, intr-o zi de 16 noiembrie 1903. Sa fi fost o zi senina, cu soare, asa ca cea de azi? Sau poate, peste pulberea alba a Magurii se asternusera deja primii fulgi? Cine mai poate sti?
De sus, dinspre padure, coboara carute incarcate cu lemne, manate de oameni tacuti, ce-si vad mai departe de treburile lor. Uitata de toti, casa Parintelui pare ca abia mai poate purta pe tampla ei scorojita, o placa de marmura grea, in care se aminteste pompos ca aici s-a nascut "patriarhul spiritual al teologiei romanesti, membru al Academiei Romane”. O casa insingurata care gafaie sufocata de… atatea vorbe!
Apas cu sfiala clanta portii din lemn. Se da la o parte, scotand la iveala curtea prin care odinioara Parintele se plimba: "mereu sapte pasi, celebri sapte pasi pe care-i facea in salile de curs si pe care studentii ii numarau cu incordare: Da, erau sapte, totul era in ordine! Se oprea sa priveasca Magura si spunea: Ce viata era aici in curte! Si se rupe inima sa vezi ce pustiu a ramas!”. Amintirea vorbelor lui strapunge adanc si doare cumplit. O curte parasita din care sura de alta-data a disparut si in care, singura imbratisare e cea a butucului vitei de vie, ce si-a incolacit bratele peste usi si ferestre, pecetluind timpul intr-o incercare disperata de a trage inapoi zidurile plecate spre locul de vesnica hodina, unde zace coparseul gazdelor. Canatul din lemn al ferestrelor mai poarta printre panzele groase de praf si paingi, urmele tintelor ce fixasera candva, cine mai stie cand, plasa subtire ce proteja interiorul odaii de muste, sau poate hartia albastra aducatoare de umbra. Pe peretele casei de-alaturi, faimoasa fantana de care se bucura atat de mult Parintele. "Cum ajungea vara la Vladeni, punea geamantanele jos in mijlocul curtii si scotea o caldare de apa proaspata, atat de rece, incat aburea paharul. Ce apa buna! Ð spunea. Nicaieri nu exista o apa mai buna ca aici!” Acum roata zace intepenita intr-un par lung pana la pamant. Vantul rasuceste fire albe de dantela, iar manerul fantanii scartie, cand si cand, tresarind in gol. Lantul, ca si stapanii, s-a prapadit demult. Imi trec dosul palmei peste buzele uscate. Nu mi-e sete. In odaia din fata, sub un strat gros de praf, zac un bufet, trei scaune si o masa. Probabil ca aceasta este odaia unde, in fiecare dimineata, la ora cinci, Parintele se aseza in fata masinii de scris. O vecina isi mai aminteste si azi cum, in linistea zorilor de vara, se auzea doar tacanitul marunt si necurmat al clapelor, semn ca parintele lucra, vegheat de razletele cantece de cocos. Zidurile lasate pe-o parte, au prins umezeala si un miros statut de mucegai a cuprins incaperea. De pe peretele din dreapta, o icoana a Maicii Domnului ne priveste mirata. Poate ca pana si "Nascatoarea luminii celei neapuse” a uitat cum mai arata chipul de om. Printre firele groase de praf o raza de soare se strecoara silnic, sa lumineze ceva. N-are ce. Mi se pune un nod in gat si lacrimile imi scalda obrajii. Sunt lacrimi de ciuda. In odaia din spate straturile groase de praf, adaugate prin ani, unul peste altul, au zidit pur si simplu fereastra, iar umezeala a cuprins mai bine din jumatatea peretului. Aici, Maica Domnului de deasupra patului nici macar nu mai are puterea sa se mire. Ziditoarea omului a incremenit infrigurata intre zidirile nepasarii semenilor. In bucataria din spate nu se mai poate intra. Acolo se pare ca tavanul s-a surpat inauntru si numai in exterior o poarta din lemn se mai agata de te-miri-ce cu incapatanare, sa nu cada. Odinioara, probabil ca acolo se rostuia mamaliga uriasa, din care Parintele se infrupta alaturi de faimosul lapte de dragana. "Asta zic si eu mancare. Ceva mai bun nu exista”- obisnuia sa spuna. Aici probabil ca se umpleau cosurile din nuiele cu tot felul de bunatati trebuitoare pentru traditionala "expeditie” la iarba verde din locul de "deasupra garii”. Dupa ce cosurile asteptau fudule pe masa, Parintele era chemat din odaia din fata, unde scria. Se dadea porunca de plecare si o porneau cu totii incetisor spre tinta expeditiei. Astazi praful si mucegaiul au napadit totul. Nu numai peretii, dar si oamenii. Mi-e rusine. Ies fara sa mai privesc in urma. Afara, un palc de copii alearga in cerc si umple vazduhul alb-albastru cu rasul lor. Nu mai e mult si vor incepe a bate din poarta in poarta, cantand colinde, iar vladarenii milostivi le vor umple desaga cu bunatati. Doar in poarta casei lasate pe-o rana, din capatul Ulitei Mici, cu o placa gogonata din marmura, nu vor mai batea, pentru ca aici, stiu ca nu are cum sa le raspunda nimeni. Si poate doar icoana Maicii Domnului, din odaia de la drum, va mai tresari, amintindu-si stins, un cantec ce-i era odinioara familiar. O pornesc pe ulita din stanga. De-o parte si de alta ei, case frumoase, ingrijite, semn ca vladarenii stiu sa-si grijeasca de propriile acareturi. La cativa pasi de casa Parintelui, intr-una din curti, prin portile larg deschise, se vede cum o mana de barbati voinici toarna beton. La stanga se face o ulita captusita cu pietris alb ce duce catre Biserica. In fata intrarii o ceata de caini ma intampina cu priviri suspicioase, ca pe un venetic ce ma aflu. Dupa ce dau de-o parte canaturile "zeului Termopan” de la intrare, patrund in interiorul monumental al unui lacas curat si ingrijit. Doar undeva, in dreapta, in fata catapetesmei, un fel de proschinitar pe care atarna un portret al Parintelui Staniloae, de un gust indoielnic, dedesuptul caruia sta asezat, asemenea unei Evanghelii, unul dintre volumele Filocaliei. Iata Ð imi spun Ð un inedit "aranjament teologal” care vorbeste de la sine, despre nedomolita ravna din mintea izvoditorului ornamental. Dau de-o parte usile aceluiasi ubicuu zeu post-decembrist si respir o vreme aerul alb al locului. In curtea frumos ingrijita, un reflector e orientat dibaci, astfel incat la ceasul serii, probabil, sa lumineze turla ametitoare a lacasului, incat sa fie vazuta de departe. Daca lumina care urca astfel pana in varful turlei bisericii din Vladeni, ar putea trece mai departe, pravalindu-se dincolo de el, atunci, probabil, ar strivi, sub greutatea ei, casa-ntr-o rana a Parintelui. O slava care s-a lasat pe-o parte, de teama sa nu deranjeze alta slava. In cautarea ei ma-ndrept spre cimitirul din deal. Doua femei de varste diferite, aprind lumanari la un mormant. Incep sa cercetez la rand numele de pe cruci.
– Da pe cine cautasi, ma rog frumos? Ð ma intreaba o voce sprintena si amabila.
– Pe mine, doamna! Ð dau raspunsul cuvenit cu nauceala faptelor acelei zile, castigandu-mi astfel ragazul dorit al tacerii. Iar daca ma gandesc bine, nici nu eram foarte departe de adevar. In sfarsit gasesc ce-mi trebuie. O piatra mare si gri de pe care crucea s-a pravalit cine stie cand, dar pe care inca se mai poate deslusi ca apartine solilor Irimie si Reveca Staniloae. M-asez pe marginea mormantului si privesc spre culmile din zare ale muntilor Persani. Palcuri de cai albi isi vantura coamele printre arii. Irimie Staniloae era un barbat drept ce ajuta pe toti necajitii satului. Cara lemne vaduvelor sarace care nu mai aveau vite in curte. Vecinii pomeneau despre el cu admiratie: "Ehei, ce om era nenea Irimie!” si iata astazi, poftim, cata rasplata! Tacea mult, si cand vorbea, spunea lucruri cuminti, astfel ca nu putini erau cei ce cautau la el un sfat intelept. Pentru nimic in lume n-ar fi lipsit duminica de la biserica, iar la ei in casa posturile se tineau cu sfintenie. Poate ca si din aceasta pricina mezinul familiei, Parintele Dumitru Staniloae, a lasat prin testament, casa din Ulita Mica, pe seama Parohiei Vladeni. Oamenii pe care i-am intalnit imi spun ca parintele de acum, tanarul Radu Ursu, este navetist si locuieste in Brasov. Se plange ca parohia e mica si nu-si poate intretine familia din banii primiti la altar. In plus, fata Parintelui Staniloae, Lidia, stabilita in Germania, ar fi pornit demersurile pe cale juridica de restituire a casei. Toate astea, chipurile, il fac pe tanarul paroh navetist sa nu se poata ingriji de casuta lasata Vladenilor prin testament de catre Dumitru Staniloae. Poate ca as fi fost dispus sa iau in seama chiar si un asemenea argument, oricum lipsit de jertfa pe care o implica slujirea sacerdotala, dar mi-am adus aminte de stratul gros de praf din odaile camerelor, de panzele groase de paianjen ce pecetluiesc ferestrele, de parasirea dureroasa in care zace casa. Din fotografii reiese limpede ca ele nu dateaza de saptamani sau luni. Sunt ani de cand nimeni nici macar nu a simtit nevoia sa puna mana pe matura. Ce legatura poate avea o minima curatenie cu o (presupusa) situatie juridica? neclara? Ce alta legatura poate avea decat cu indolenta si cu nesimtirea? Mizeria si dezinteresul incredibil in care este lasata sa piara casa Parintelui Staniloae din Vladeni inlatura, din pacate, orice prezumtie de nevinovatie. si, fara sa vreau, mi-am amintit cum personajul imi ranjea de sub aranjamentul teologal-filocalic din biserica. Ce sa vorbesti cu unul caruia de ani de zile ii e greu sa puna mana pe-un tarn, sa stearga panzele groase de praf dinauntrul si dinafara ferestrelor? Ce sa vorbesti cu unul pentru care slujirea inseamna doar prilej de burdusit teschereaua intre doua curse de microbuz, in goana nebuna spre "o parohie buna”, iar Dumitru Staniloae e doar un reper bibliografic, bun sa legitimeze o teza de licenta ori cine stie, poate chiar de doctorat? E uimitor cum pe asemenea oameni nu-i viziteaza rusinea, macar la "Tatal nostru”. Dar daca stau sa ma gandesc bine, nici Dinu Paturica nu-si simtea cugetul amenintat de vreo apasare. Oricum, situatia de la Vladeni cred ca ar trebui sa reprezinte un moment serios de reflexie nu numai pentru Protopopiatul Brasov, dar chiar si pentru Consistoriul Arhiepiscopiei Sibiului, pentru ca, in cazul in care casa Parintelui Staniloae a fost lasata intr-adevar prin testament Parohiei Vladeni, atunci avem de-a face cu o degradare grava, cu o distrugere a patrimoniului bisericesc prin crasa neglijenta si dezinteres condamnabil. Sa ne intelegem bine! Nu este condamnabila dorinta de inaintare spre zari mai albastre a parohului de la Vladeni, la urma urmei fiecare e responsabil de faptele si propria lui viata. E condamnabila numai nepasarea suverana, ce pare ca ne-a molipsit pe toti si care a ajuns, in diverse forme, sa sugrume o natiune intreaga. E tarziu sa-i mai dau eu sfaturi Preotului din Vladeni. Ii aduc aminte doar, acum, la ceas aniversar (ziua de nastere a Parintelui Staniloae), cuvintele celui de a carui memorie s-ar fi cuvenit sa se ingrijeasca si altfel, decat printr-un caznit aranjament kitsch: "Omul este facut pentru a inainta continuu, dar pentru a inainta in singura infinitate a existentei si a bunatatii, care nu dezamageste si care este Dumnezeu. Aceasta inaintare a omului in Dumnezeu raspunde si trebuintei lui, convine si modelului fiintei lui. Omul nu-i facut sa inainteze el prin el insusi, intr-o lume finita, circumscrisa, monotona. Unde poate sa inainteze intr-o astfel de lume? Nu inainteaza nicaieri. I se pare numai. Si aici se petrece iluzia”.
Si totusi, ma incapatanez sa cred ca, pentru un preot tanar, a fi paroh in satul Parintelui Staniloae, reprezinta una din cele mai teribile si mai frumoase incercari la inceput de drum. Sa fii atat de aproape de universul celui care a facut pe inteles iubirea si bunatatea lui Hristos, care a trudit neobosit pentru a talmaci esenta Sfintei Treimi, a jertfei si a slujirii, e semn al unei lucrari dumnezeiesti. Vladeniul are nevoie de un slujitor care sa devina al locului, care sa se implice cu toata fiinta lui, zi de zi, nu numai in viata comunitatii, nu numai in asistenta sufleteasca acordata celor de-acolo, dar si in restaurarea mostenirii pe care a lasat-o Parintele Staniloae locului de care s-a simtit atat de legat pana la ultima suflare. S-ar putea organiza la Vladeni bunaoara, in fiecare an, un simpozion al teologilor de pretutindeni avand ca tema opera Parintelui Staniloae. Celor care sunt neincrezatori in interesul fata de un asemenea proiect, ori fata de personalitatea Parintelui Staniloae, cativa localnici le pot da marturie oricand despre cum, in fiecare vara, se opresc in Vladeni, grupuri de turisti straini (anul acesta, de pilda a fost un grup de belgieni si un altul de francezi), care intreaba de casa Parintelui. Si ce vad? O coplesitoare si impardonabila rusine! De unde resurse financiare pentru asa ceva? Ei bine, numai municipiul Brasov numara aproximativ 60 de parohii, cu unul, doi sau chiar mai multi slujitori. Daca fiecare parohie (n-am spus fiecare preot) ar contribui lunar cu 500.000 de lei vechi, socotiti va rog dumneavoastra, ce suma s-ar putea aduna pentru reparatiile casei, ba chiar si a unei eventuale retributii cuvenite unui minim personal de intretinere. Am convingerea ca preotii brasoveni vor reactiona pe masura solidaritatii ardelene si a prestigiului cu care Andrei Saguna le patroneaza slujirea.
Sunt 28 de kilometri pana la Vladeni. Se pot convinge cu ochii lor de tristetea care a cuprins locul de unde a plecat cel cu a carui opera, fiecare ne precipitam in a ne legitima doct sau semi, cunostintele teologice. Vor vedea cum casa Parintelui, e o casa micuta, modesta, nu mult diferita de dimensiunile bojdeucii lui Creanga. Asadar, nu necesita sume insemnate decat, poate, la inceput. La toate acestea va rog sa adaugati eventuale contributii simbolice din partea Academiei Romane (al carei membru a fost Parintele Staniloae), din partea Institutului teologic din Sibiu (unde Parintele Staniloae a fost ani de zile rector) si nu in ultimul rand din partea Arhiepiscopiei Sibiului. M-am bucurat sa aud cum in discursul prilejuit de intronizarea sa pe scaunul mitropolitan de la Sibiu, Inalt Prea Sfintia Sa Dr. Laurentiu Streza nu a pierdut prilejul de a evoca personalitatea Parintelui Dumitru Staniloae, "glorie a ortodoxiei romane si unul dintre cei mai mari teologi ai veacului trecut”. Sunt convins ca Inalt Prea Sfintia Sa va stii cum sa creasca si sa aleaga pentru anii ce vin, tineri demni de incarcatura slujirii pe care se cuvine sa o aiba un preot randuit pentru altarul bisericii din Vladeni. Acolo, pe inaltimile care ating cerul, preotul trebuie sa-i intreaca prin puterea sa pe ingeri, caci de fiecare data atunci cand savarseste Sfanta Liturghie, in mainile sale se aseaza neintinat si cuminte, Dumnezeu. Acolo, pe inaltimile care ating cerul, cu farama lui alcatuita din trup si suflet tremurator, preotul pogoara Dumnezeul pe pamant ca sa se sfinteasca si sa se mantuiasca dimpreuna cu turma ce-o pastoreste. Chiar daca trece printre noi, invesmantat in straie deosebitoare, inima preotului e pe inaltimi. Caci preotia, asa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, "se savarseste pe pamant, dar are randuiala cetelor ceresti”. De felul in care se va infatisa slujirea, vocatia si dragostea preotului din Vladeni, atarna si renasterea locului care l-a dat pe acela cu care ne legitimam zilnic: Parintele Dumitru Staniloae.
Nu vreau sa-i las de-o parte pe cei care alcatuiesc comunitatea locala. Aud ca sunt preocupati a-i face un bust Parintelui, bust pe care, deocamdata, nu stiu unde sa-l aseze. Majoritatea sunt de parere ca locul cel mai potrivit s-ar afla in curtea scolii, dat fiind ca aceasta se afla la soseaua principala si astfel, bustul ar putea fi admirat de mai multa lume. Dragii mei vladareni, stiti cum este cu femeia lenesa care piteste mizeria sub covor? Cam asa este si cu bustul "de la strada” al Parintelui, atata vreme cat in spate, casa lui se surpa din pricina indiferentei si a nepasarii. Dragii mei crestini ortodocsi de pretutindeni, ierarhi, teologi, edituri care v-ati facut aproape o meserie rentabila din "brandul” Staniloae, va rog smerit, eliberati Biserica lui Hristos de nepasarea voastra!
La Vladeni nu peste mult are sa vina iarna. Deocamdata e cald, iar cerul e senin si albastru ca sticla. Ma uit spre Magura. N-are caciula. Mai bine ar avea. O ploaie buna poate ar mai spala pentru o vreme darele adanci ale nesimtirii noastre nationale dintr-o zi de 16 noiembrie a anului 2005, in care ar trebui sa ne amintim luminos despre cel pe care indrazneam sa-l numesc cu 12 ani urma, Dumitru Teologul. Atunci nu m-ati contrazis. Fara de veste judecatorul va veni si faptele fiecaruia se vor descoperi.
