Ca si in Romania, in Franta coalitia politica de centru-dreapta trece prin dificile momente de dezbinare ce reamintesc mai vechile peripetii soldate cu neasteptate cadouri electorale facute socialistilor.
Se spune de multa vreme ca dreapta franceza e cea mai „stupida” din lume. A pierdut in trecut alegeri importante fiindca s-a lasat dezbinata din pricina unor rivalitati vanitoase. Fostul presedinte Valery Giscard d'Estaing relateaza intr-un recent volum de memorii cum a verificat personal ca primul ministru de atunci, Jacques Chirac, dupa ce demisionase, a dat consemn sa fie votat in al doilea tur de scrutin socialistul Fran·ois Mitterrand. Calcul sinucigas nejustificat de nicio strategie politica, soldat cu derutarea sau chiar inlaturarea unui electorat popular. Aceeasi masina de pierdut voturi pare sa functioneze din nou. Centristii si liberalii, care nu vor alegeri primare pentru desemnarea unui candidat unic la prezidentiale, se imprastie in toate directiile. Un candidat centrist, Fran·ois Bayrou, alearga pe o pista izolata si se delimiteaza radical de liberali, dupa ce a facut-o deja si in Parlament, cu prilejul unor proiecte legislative. Intre timp, pe Nicolas Sarkozy, desi aflat in fruntea unor sondaje electorale, incep sa-l atace oameni grei din propria sa tabara si chiar sa-i conteste pretentia de a fi singurul candidat. Ministrul apararii, doamna Michelle Eliot-Mary, s-ar vedea intrata in competitie, ca sa se masoare, spune ea, pe acelasi teren cu candidata socialistilor, Segolene Royale. Nici primul ministru Dominique de Villepin nu si-a spus ultimul cuvant, ba chiar se insinueaza ca Jacques Chirac insusi isi rezerva posibilitatea de a se relansa in cursa. Sigur ca o posibila noua candidatura a actualului presedinte este putin probabila si pare mai degraba o admonestare pe adresa lui Sarkozy. Astfel, Michel Debre, presedintele camerei legislative, ii atrage atentia ca, desi este sef al partidului majoritar, nu se poate considera stapanul partidului. S-ar parea ca Sarkozy a depasit o linie rosie si l-a deranjat mai mult ca oricand pe Chirac, punand sub semnul intrebarii justificarea domeniilor de competenta „rezervate” in exclusivitate presedintelui, de pilda politica externa si apararea.
Sarkozy mizeaza pe o linie electorala de „ruptura”, dar s-ar putea sa se rupa in primul rand de electoratul traditional al dreptei, fortand o linie reformista mai indrazneata decat se obisnuieste intr-o campanie electorala. In plin avant, dar atacat puternic de ai sai, Sarkozy studiaza cu prudenta modul de functionare a masinii de pierdut voturi.
