Cu o saptamana inainte de Pasti, am asistat la un fenomen care depaseste perimetrul agitat politic si intra intr-un fel de manej al grotescului, in fata caruia, aflat ca spectator in tribuna, nu stii daca sa razi sau sa plangi.
Dl G. Becali, tot mai mediatizat in ultimul timp, care din cand in cand ne ofera lectii gratuite de moralitate spunand ca nu ar aparea niciodata beat in fata fiicelor sale si nici nu si-ar insela nevasta dand curs unor eventuale invitatii amoroase, a venit in sala unde si-a rebotezat partidul cu ditamai crucifixul. Secventele care au facut deliciul buletinelor de actualitati de la sfarsitul saptamanii sunt binecunoscute. Intai a incercat sa-l fixeze folosind doua fasii de banda adeziva, apoi a cerut un ciocan si niste cuie, pana la urma solutia venind de la un snur de plastic cu ajutorul caruia crucifixul buclucas a fost ancorat.
Cat de departe suntem de acea veche intelepciune care ne invata ca atunci cand te rogi trebuie sa-ti ascunzi fata ca ceilalti sa nu te vada! Si aceasta nu fiindca ai face ceva rusinos, ci fiindca smerenia, suprema calitate a celui care crede, ne sfatuieste sa nu iesim in public cu ce e mai de pret in noi si deci, ramanand in interioritatea noastra, sa facem din aceasta altar al oficierii sfinte. Dl Becali actioneaza exact invers. Domnia sa considera ca trebuie sa scoata in evidenta tot ce e mai de pret asa cum ar scoate sabia din teaca. Sa faca deci din credinta o veritabila ofensiva prin care sa-i spulbere pe necredinciosi si pe libercugetatori…
Orice s-ar spune si orice s-ar intampla in viitorul apropiat, daca va avea sau nu succes la viitoarele alegeri, dl Becali ramane un personaj pitoresc si emblematic al acestei perioade. Este omul care joaca tare si nu se sfieste de nimic. Unii l-au comparat cu Vadim Tudor, dar spre deosebire de liderul PRM, care produce texte dintr-o burta mare, liderul noului partid PNGcd probabil ca mai are un strop de candoare si crede in ce spune. De fapt Gigi Becali simte ca prin esecul aproape ireversibil al PNTcd un coridor important al peisajului nostru politic a ramas liber. Si atunci, logic, vrea sa-l ocupe. Avand in apropiere consilieri care-i soptesc multe la ureche, a invatat cam de ce are nevoie romanul. In tehnocrati acesta nu mai are incredere, social-democratia e putreda de coruptie, liberalii pedaleaza greu pe un drum plin de grohotis, PRM nu mai castiga un milimetru in procente. Atunci? Gigi Becali a inteles ca tarii ii trebuie o mana de fier imbracata insa in catifeaua ortodoxiei, integrare in Europa, dar si un discurs in care sa i se spuna cat mai des cu putinta ca are o istorie importanta si voievozi ca niste nestemate. Probabil domnia sa gandeste astfel: daca Basescu a ajuns presedinte, de ce n-as ajunge si eu? Cu ce mi-e marinarul superior? El mai are probleme cu Securitatea, eu sunt curat ca lacrima Christi! Si iata cum gasim explicatia transportarii crucifixului intr-o sala in care se discutau chestiuni la ordinea zilei!
Manejul nostru grotesc in care armasarii nostri politici scurma in pamant ii poate induiosa pe unii, pe altii ii scandalizeaza. Dar dincolo de aceasta sa nu uitam ca tot acum s-au implinit 12 ani de la moartea lui Kim Ir Sen si, evident, am avut prilejul sa vedem imagini de la grandioasele omagii. Si cand te gandesti ca si noua ni se rezervase aceeasi soarta! Probabil toti cei care acum fac galagie, se bat cu pumnii in piept, au sute de hectare de pamant, conturi de sute de mii de euro sau fotolii moi in Parlament atunci ar fi fost in primele randuri aducand flori sau, daca seful ar mai fi trait, ar fi aplaudat cu sarg. Din fericire nu ne-a fost dat sa fim Coreea de Nord. Dar ce suntem?
