Scriitorul Constantin Turturica a practicat 21 de meserii. A fost, printre altele, pilot, padurar, ziarist, instructor artistic de teatru si brigada… Este autor si al mai multor piese de teatru, dintre care nici una nu a vazut lumina rampei. Pana acum, fiindca joi, 23 martie, la ora 18.30, la Sala Atelier a Teatrului National, va avea loc premiera absoluta a spectacolului „Comedie rosie”, pus in scena de reputatul Alexandru Tocilescu, care semneaza si decorul si ilustratia muzicala. Principalii interpreti sunt: Ion Lucian, Sanda Toma, Serban Ionescu, Alexandru Georgescu, Alexandru Bindea.
Intalnirea preliminara a ziaristilor cu directorul TNB, Ion Caramitru, cu autorul si regizorul, ca si cu principalii actori a avut loc in decorul deja amenajat al spectacolului. Caramitru si Tocilescu au fost incantati de text de la prima lectura, dar regizorul a corectat o anumita inabilitate, apeland la solutia amenajarii celor trei spatii ale actiunii (apartamentul, sediul Securitatii, sediul KGB-ului de la Moscova) pe aceeasi scena, ceea ce permite trecerea de la o scena la alta mult mai usor, ca intr-un montaj cinematografic. Piesa a fost acceptata de TNB inca de acum trei ani, dar Sararu, auzind ca fiul autorului conduce unul dintre ziarele care-l atacau pentru risipa de fonduri cu „Apus de soare”, a „ordonat” sa nu mai auda de ea. Caramitru a luat insa decizia montarii, iar lucrul propriu-zis (prima repetitie: 18 ianuarie) a mers foarte repede.
Directorul Ion Caramitru si-a exprimat foarte intens mirarea: cum se face ca una dintre cele mai acide comedii romanesti indreptate impotriva comunismului si, mai ales, a Securitatii a fost scrisa de un fost informator (pe cand Everac, care le spune ca n-a fost membru de partid, ba chiar a fost „disident” (!), nu le da asa ceva)? Pentru ca scriitorul Constantin Turturica a fost determinat, in 1963, sa semneze funestul angajament, pentru a-l urmari pe fiul lui Horia Hulubei, realizandu-si, insa, pana in 1983, cand acesta a plecat din tara, notele informative in colaborare cu „obiectivul”. Experienta este descrisa in cartea „Nu esti obligat sa mori tampit” (Eminescu, 2000), autorul fiind unul dintre putinii informatori care au reusit sa-si exorcizeze prin marturisire fosta calitate.
Alexandru Tocilescu spune ca nu-si face probleme legate de „publicul-tinta”, acesta vine in functie de calitatea montarii, nu de un subiect anume. Considera insa ca e datoria lui sa raspunda prin spectacole, ca si inainte de '89, intrebarilor importante pe care si le pune societatea, iar aceasta este si va fi una dintre ele. Cu atat mai mult cu cat „singura preocupare a noii generatii de regizori este felul in care se reguleaza tinerii americani si irlandezi sau spunerea cuvintelor pe care inainte nu le rosteam nici in WC-urile publice; ar fi preferabil un concurs de injuraturi la TV, iar dupa aceea sa ne apucam de treaba”. E de retinut.
