Iata cateva versuri acum din poezia Ruxandrei Cesereanu. Citez din ultimul ei volum de versuri, „Kore Persefona”, poemul „Nekya”.
„Am intrat pe poarta Sfantului Anton/ cu pantecul sfartecat de dureri/ eu, fosta zeita lancezind in Infern.// Spitalul Ochilor Sfinti unde cruciatii evanghelistului Ioan/ isi lecuisera ranile si amarurile/ m-astepta cu Leaina, zodia mea, in mijlocul curtii.// Mi-a trebuit multa vreme/ ca sa slefuiesc oasele care-mi crescusera-n creier/ si buturugile din vene sa le topesc atat cat as putea face cu niste insule de vata/ si tevile din piele sa mi le curat la capete ca pe niste stafilococi razuiti…”
Poeta de un rafinament nocturn sau in a carei creatie soarele straluceste atat de puternic incat calcineaza tot si atunci are loc si stergerea spectrului cromatic, Ruxandra Cesereanu exploreaza frumosul pana la ultimele consecinte ale acestuia, simtindu-se mereu frustrata sau, dimpotriva, atat de satisfacuta incat nu ar mai avea nevoie de nici o farama de extaz caci altfel s-ar dezintegra. In poemul de fata dintr-un lung ciclu mediteranean in care se simte ipostaziata in fiica zeitei Demeter, Persefona, cea rapita de Hades si dusa pe celalalt taram, revenind periodic la suprafata, ea traieste dezolarea, abandonul, instrainarea, pe un pamant pe care nu-l mai recunoaste si care n-o mai sensibilizeaza. Registrul poetic nu e neaparat unul al durerii care nu-si mai gaseste cuvintele, ea dimpotriva si le gaseste foarte bine realizand o tanguire baroca, lux al celui care plange si face din lacrimi giuvaere. Am ales acest poem din multe altele care plesnesc de frumusete, deci sunt prea ostentative, tocmai fiindca aici poeta, totusi, se intoarce spre radacina fiintei ei, adica spre ceea ce am putea numi simplitatea mantuitoare. Oase crescute in creier, buturugi plutind in vene, tevi ascunse in piele… Viziunea e spectaculoasa, dar tot poemul exprima pana la urma o criza de identitate. Uneori, Hades ma ia de incheietura mainii, marturiseste poeta, imi pipaie chipul orbeste si-mi spune: psihi mu, atata vreme ai trait cu mine in bezna si inca tot nu stii cine esti?
E si greu sa stii cine esti daca jocul multiplicat al reflexiilor in oglinda nu mai ia sfarsit. Ruxandra Cesereanu amana clipa deconspirarii intr-un mod deliberat fiindca stie ca atunci nu va mai fi faptura duala, jumatate din an la suprafata pamantului, jumatate sub pamant, iar alternanta mastilor, astfel, se va incheia. Atunci? Sfarsitul poemului si al intregului volum nu lasa nici un dubiu. Au venit infirmierii si m-au dus.
Dupa ce ne-am plimbat printr-un castel fascinant al mirajelor, dupa ce am ratacit impreuna prin sali nenumarate ale oglinzilor, ajungem pe mana infirmierilor, a felcerilor, suntem adusi in fata bolii si a mortii. Ochii sfinti ne privesc si parca ne iarta pentru tot desfraul de pana atunci. Radacina fiintei e simplitate in sensul in care nu-ti mai vine sa spui nimic. Despodobirea poate avea loc pe neasteptate, dar e si de la sine inteleasa. Lacrimile slefuite si polisate intra intr-o caseta cu amintiri. Nu mai ramane decat fata alba, de zapada, a ingerului, de care nu se mai agata coltul nici unei masti.
