Reconstituiri formale
Genocidul comunist poate fi dedus chiar din unele documente oficiale, chiar daca ele sunt intamplatoare, contradictorii. Din anchetele sporadice efectuate in anii '50 la Canal, la Salcia (in Insula Brailei), din rapoartele cerute de partid in 1952 si 1967 pentru incriminarea lui Teohari Georgescu, respectiv a lui Alexandru Draghici, rezulta ca realitatea de pe teren a fost infinit mai salbatica decat cea rezultata din acte. Viata unui om nu valora mai mult decat o cifra, alteori nici atat. Raportul Consiliului Securitatii Statului asupra „incalcarii legalitatii socialiste” in anii ministeriatului lui Draghici, finalizat in 1967, constata ca, din cazurile luate in discutie, pentru 1304 detinuti decedati nu s-au intocmit nici un fel de acte, moartea lor nefiind inregistrata nici in inchisori, nici la Consiliul popular. Alteori moartea era consemnata doar intr-un proces-verbal, la inchisoare, alteori se dadea doar un telefon la Oficiul Starii Civile, dar fara a se mentiona ca este vorba de un detinut. Celor executati, morti in detentie sau ucisi pe ascuns li se treceau la rubrica „motivul decesului” diagnostice medicale din cele mai generale.
In 1956, a fost emis un decret (nr. 200) pentru inregistrarea celor morti in detentie. In 1957, un ofiter MAI a colindat penitenciarele, completand abia atunci, la Oficiul Starii Civile, certificatele de deces inexistente, din urma cu 6-7 ani. Dar unele decese, din 1949, au ajuns sa fie inregistrate abia in 1963 sau 1964. Iar in tabelele sintetice ale comisiilor MAI, ca motiv al decesului apare „moartea naturala” chiar si in dreptul numelor celor care au fost impuscati.
Cum se murea
In anii 1945 si 1956 s-au inregistrat, mai ales in Bucuresti, numeroase morti suspecte Ð pe strada, in parcuri, in fata casei, in trenuri, pe camp, in paduri. Daca primele puteau fi atribuite agentilor SMERS, in 1956 erau o forma de intimidare folosita de Securitate intr-un moment cand oamenii prinsesera gustul libertatii, dupa Raportul secret al lui Hrusciov la Congresul XX al PCUS (raport tinut intr-o si mai mare taina de autoritatile de la Bucuresti care refuzau destalinizarea).
In anii 1949-1951 au fost sute de crime comise asupra taranilor care refuzau colectivizarea sau, mai grav, se rasculau contra ei (cele din judetul Turda, din 1950, au fost recunoscute de maiorul Kov'cs, care primise ordin din partea sefului Securitatii regionale Cluj, colonelul-calau Mihai Patriciu). Aceste crime erau demonstrative, victima era lasata la vedere in mijlocul satului, spre intimidarea populatiei. Doua cazuri de acest fel au fost comise la Cufoaia (Lapus) asupra taranului Alexa Bel, respectiv intr-o comuna din Arges asupra partizanului anticomunist Marinescu-Geagu. Elementul comun este ca ambii au fost scosi din arestul Securitatii, dusi cu o duba in curtea propriei case si impuscati acolo, in fata vecinilor.
Au fost si numeroase executii (in penitenciarele Jilava, Gherla, Aiud, Botosani, Galati, Craiova), dar nu dispunem de o lista de nume sau macar de numarul lor. Pana in 1958, pedepsele capitale se dadeau doar pentru crima de tradare, dar prin inasprirea termenelor de pedeapsa din Codul Penal introdusa in 1958 s-au extins si asupra altor incadrari juridice (inclusiv „uneltirea contra ordinii sociale”).
Dintre miile de crime de la Canal, cea comisa de un gardian impotriva doctorului Ion Simionescu (o cunoscuta personalitate medicala) a ramas celebra. Crime care pot fi atribuite sadismului gardienilor s-au inregistrat si la Aiud, Gherla, Botosani, Ramnicu Sarat, Salcia si Periprava.
In timpul iernilor aspre, detinutii de la Canal nu puteau fi inmormantati imediat, ci erau stivuiti cu zecile in magazii pana sa poata fi sapata o groapa comuna. Memoriile consemneaza intamplari similare la inchisoarea Codlea si in colonia Marasu. Tot iarna, in coloniile din Baragan mureau sute de persoane intr-o luna. In actele de moarte ale unei astfel de colonii apar numele a trei copii apartinand unei familii de banateni, decedati in cuprinsul unei singure saptamani.
In colonii, accidentele de munca erau un fapt curent, si nu numai cele soldate cu decesul imediat al victimei, ci si cele care duceau la moartea ei ulterioara. Intr-o orezarie din apropiere de Bucuresti un detinut a facut septicemie din cauza muscaturilor de lipitori. Moartea a fost inregistrata in Spitalul Vacaresti, dar fara a se specifica motivul. L-am coroborat cu putinele date pe care le detinea familia. Pentru fiecare caz e necesara o ancheta aparte, care sa imbine informatiile cuprinse in actele oficiale (daca acestea exista) cu elementele de istorie orala si de bibliografie. Atunci cand e vorba de sute de mii de cazuri, este extrem de greu, mai ales ca arhivele sunt nu numai neinventariate, dar si incomplete si necomplementare. Am facut aceasta incercare cu ajutorul Directiei Generale pentru Relatia cu Prefecturile din Ministerul Administratiei si Internelor, care ne-a facilitat accesul la arhivele Oficiilor de Stare Civila din localitatile cu unitati de detentie (v. harta publicata ieri). Desi rezultatele din judete au fost comunicate prompt, am constatat ca rezultatele sunt foarte incomplete. Datele sosite de la Botosani, Ramnicu Sarat, Jilava, Timisoara, Salcia, Marasu cuprindeau cu mult mai putine nume decat cele cunoscute de noi din cercetarile proprii sau consemnate in anchetele interne ale MAI din 1952, 1955, 1967.
Mai trebuie adaugate decesele survenite in spitale, unde detinutii erau adusi in ultima clipa, dupa ani de boala netratata. Cazul eminentului diplomat Victor Radulescu-Pogoneanu, arestat si condamnat in lotul Iuliu Maniu, la 36 de ani, si care a petrecut 15 ani de inchisoare intr-o stare de paralizie cronica, este elocvent. Alti detinuti erau eliberati cu putin inaintea mortii: poetii Vasile Voiculescu si Constant Tonegaru, Arlette Coposu, Constantin Titel Petrescu, Constantin Bebe Bratianu si multi, multi altii.
Alte nenumarate victime provin din randul partizanilor anticomunisti, decimati in luptele din munti sau, cei care erau prinsi vii, condamnati la moarte si executati ori condamnati la pedepse cu inchisoarea si asasinati („transporturile mortii”).
Mortile in cursul anchetelor au fost de ordinul miilor Ð cele mai cunoscute victime fiind episcopul Vasile Aftenie si sociologul Anton Golopentia.
Cinismul mergea pana acolo incat unii detinuti care murisera deja erau condamnati postum, in „contumacie” (Gheorghe Bratianu, Mihail Manoilescu).
Pentru a ajunge la o evaluare corecta, este nevoie de consultarea unor fonduri speciale, care sunt deocamdata inaccesibile cercetatorilor: arhivele „grupelor operative” (contraspionajul din penitenciare); registrele speciale de decese din inchisori (acolo unde au existat); registre speciale de decese ale sfaturilor populare.
Ce a ramas (de facut)
In 1991 au fost descoperite cateva zeci de schelete in curtea unei cladiri din Caciulati, care fusese sediul Securitatii raionale Snagov. Un expert argentinian chemat cu o graba speciala de catre autoritatile vremii a inchis ancheta, spunand ca este vorba de o necropola medievala (se mentine aceasta ipoteza sau este vorba, intr-adevar, de o crima in masa a detinutilor anchetati?). In primavara anului 2000 au fost descoperite schelete in pivnita fostului sediu al Securitatii Tecuci, respectiv in subsolul fostului sediu al Formatiunilor de Lupta Patriotica din Bistrita-Nasaud (osemintele au fost luate la Procuratura, dar nu s-a comunicat pana azi nici un rezultat). Acelasi lucru s-a intamplat la inceputul anilor '90 in padurile de pe Dealul Marului si Dealul Balaurului, din zona Neamtului (dupa o serie de articole aparute in presa s-a asternut si aici tacerea). Daca autoritatile vremii s-au dovedit inerte, ar fi timpul ca macar aceste cateva cazuri semnalate Procuraturii sa fie elucidate, cu vointa si stiinta de azi.
acivica@memorialsighet.ro
www.memorialsighet.ro
