Expresia “de la aceasta inalta tribuna” facea parte din limba de lemn trecuta. “Desk”-ul de la care vorbea primul om al tarii era o “inalta tribuna”. Azi expresia nu se mai foloseste decat, cel mult, in bataie de joc. Dar daca ierarhizam “desk”-urile de la care se declara una sau alta, atunci cele de la Guvern, Parlament, Presedintie sunt cele mai inalte.
Pe la inceputul secolului trecut, un poet, azi uitat, pe numele lui Alexandru Vlahuta, scria “Minciuna sta cu regele la masa”. Adica la cea mai inalta tribuna a timpului respectiv. Azi masa regala, la care sta minciuna, mult mai sigur decat statea pe vremea lui Vlahuta “cu regele la masa”, e masa, ori tribuna, republicana. La care minciuna isi are locul ei sigur si, pare-se, definitiv.
Din 1990 incoace am avut surprize dupa surprize, mult inainte de nefericita emisiune de la TVR. Majoritatea dintre ele bazate pe minciuna oficialilor. Intai am fost mintiti ca avem o democratie originala, pe urma ca a fost un puci legionar in iunie 1990, pe urma ca minerii au plantat flori in fata TNB, pe urma… Dar numarul minciunilor proferate de la cea mai inalta tribuna e atat de mare, confundandu-se, in multe momente, cu insasi agenda alesilor si numitilor, incat e imposibil sa le enumeri pe toate altfel decat rescriind istoria acestor ani, ceea ce nu e cazul. Sigur, proliferarea minciunii oficiale n-ar fi trebuit sa ne mire, eram obisnuiti de pe vremea impuscatului, ba chiar dinaintea lui. Cei care se asteptau in 22 decembrie 1989 sa auda de atunci inainte numai adevaruri sau, in orice caz, mai multe adevaruri decat minciuni si-au facut un calcul gresit, avand toate datele pentru a-si rata si restul vietii.
A fost mai intai minciuna despre viitorul tarii, al democratiei in Romania. Dar cu viitorul luminos ne obisnuisem de decenii. Mult mai greu de digerat sunt insa minciunile private, cele menite sa acopere afacerile necurate ale personajelor zilei. Sa acopere, de fapt, impostura in care se situeaza multi dintre demnitarii nostri: ei pretind ca se lupta pentru a castiga alegeri si alte competitii politice pentru a face bine altora, recte tarii, cand, de fapt, totul nu e decat minciuna, ei fac afaceri acoperite de politica. Atunci cand cutare isi plaseaza banii iliciti pe numele unei rude mai in varsta nu se gandeste ca aceasta s-ar putea sa moara inainte ca persoana respectiva, demnitarul, sa fi iesit din lista celor obligati sa-si declare averea? – te intrebi cand auzi de incredibilul caz Mischie si matusile, atat de aspru sanctionat verbal de Adrian Nastase, acum cativa ani, ba chiar scos de pe linia maharilor locali PDSR-PSD. A nu prevedea un asemenea lucru simplu: ca pana la urma tot va trebui sa declari o avere pe care, candva, ai ascuns-o e doar raspunsul la un test de viziune. Si acestia sunt oamenii care trebuie sa vada inainte, sa modeleze cu siguranta viitorul tarii? Sau acestia sunt cei care spun ca asta fac, pentru ca, in fond, alta au ei in sufletele lor, ca sa-l parafrazez pe eternul si fascinantul Caragiale.
Cel mai trist este, insa, faptul ca persoane cu morga si aroganta, care-si bat joc subtire de saracia majoritatii concetatenilor lor, din pozitii fruntase (vezi “saracia a devenit un sport national”), fac din mosteniri dubioase un sport personal, iar din minciuna o profesie. Deloc nationala, desi…, dar foarte constant personala.
Studiile elementare in minciuna se fac pe la piata de zarzavaturi, liceul prin marketuri, iar masteratul si doctoratul, sus de tot, “la cea mai inalta tribuna”.
