Ce este adevărat pentru clădiri este adevărat și pentru cultură în general.
În primele și întunecatele zile al celui de-Al Doilea Război Mondial, britanicii de la Dunkirk, care aveau în spate marea, iar în față armata germană, au trimis acasă un mesaj format din trei cuvinte: „Și dacă nu“. A fost un mesaj fabulos deoarece, chiar dacă germanii reușeau să-l intercepteze și să-l decripteze, nu le-ar fi folosit la nimic. „Și dacă nu“… ce?
Dar armata știa că englezii vor înțelege. Era mai mult decât un mesaj privind strategia. Prindea esența războiului însuși, o bătălie pentru supraviețuirea culturii și civilizației europene în fața ideilor bolnave ale celui de-Al Treilea Reich.
Sursa citatului provine din povestea celor trei tineri evrei Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, captivi în Babilonul antic, care au refuzat să slujească și să se închine în fața statuii regelui Nabucodonosor. Regele, plin de mânie, i-a chemat înaintea sa și le-a cerut să se plece, altfel îi va arunca în cuptorul de foc. Replica lor a fost bărbătească și directă: „Dacă, într-adevăr, Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim poate să ne scape, El ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător şi din mâna ta, o, rege! ŞI chiar DACĂ NU ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipului de aur pe care tu l-ai aşezat nu vom cădea la pământ!“.
Britanicii s-au pus atunci pe treabă. Erau oameni obișnuiți, oricine avea o barcă și o inimă care bătea călduros pentru Dumnezeu și țară. Au trecut Canalul, sfidând inamicii, și au salvat mai bine de 300.000 de soldați.
Întâmplarea surprinde mai mult decât un limbaj comun. Surprinde un mod comun de viață, o perspectivă comună asupra vieții. Cuvintele mărețe ale vechii Biblii a Regelui Iacob, o operă de înaltă cultură, erau deja de mult timp capabile să inspire și să însuflețească viețile oamenilor simpli.
Acel mesaj nu ar putea fi trimis astăzi, nici în Anglia, nici în America. Ar fi de neînțeles. Și nu pentru că s-a schimbat cultura. Ci pentru că a fost distrusă, iar cei mai energici demolatori au fost tocmai oamenii care ar fi trebuit să aibă grijă de ea: învățători, profesori, oameni de stat, artiști.
Thomas Molnar a vorbit despre acest fenomen: „Cultura a ajuns să însemne… tot ceea ce se întâmplă să atragă atenția unui grup: concertele rock pentru lumea a treia înfometată; cultura drogurilor și alte subculturi; secte și culte; excese și aberații sexuale; blasfemii pe scenele teatrelor și pe ecrane; obiecte obscene și înfricoșătoare; învelirea în plastic a Pont-Neuf sau a coastei californiene; distrugerea familiei și a altor instituții; înfățișarea ciudaților, a abjecției, a bolnavilor. Aceste produse instant, menite să ofere satisfacție imediată unei societăți rupte de rădăcini și tradiție, neagă funcția medierii și a maturizării în favoarea incoerentului, a lipsei de formă și a respingătorului“.
Toate acestea se întâmplă într-o singură zi la școala dumneavoastră, la CBS, BBC, CBC, The New York Times, Guggenheim, Broadway, Harvard, Hollywood, Cosmopolitan, pe canalul Playboy Channel, pe Young Adult Fiction, în sălile Congresului, cu Planned Parenthood și magazinul „Adult“ fără ferestre.
Ne dorim să ne creștem tinerii într-o cultură a vieții. Foarte bine și frumos! Dar asta înseamnă că avem nevoie de o cultură, iar așa ceva nu se întâmplă de la sine, mai ales astăzi, când toate forțele „educației“ și ale industriei divertismentului lovesc tocmai împotriva posibilității culturii.
Imaginați-vă un loc distrus complet. Fiecare clădire veche și venerabilă a fost făcută moloz. Oamenii se ușurează pe stradă. Uneori, fac acolo și sex. „Muzica“ lor este puțin mai mult decât mormăituri și gemete. Conducătorii lor sunt corupți. Sunt sute de mii de cărți vechi în mormanul de piatră și ciment care fusese pe vremuri biblioteca. Majoritatea acestor cărți sunt cu mult peste puterea oamenilor de a citi. Îl iau în derâdere și în batjocură pe Shakespeare pentru că nu-l înțeleg. Nu au auzit nici măcar de Vergiliu. Mulți oameni se dedau la canibalism.
Însă se poate să mai ai o amintire îndepărtată a unui fel de viață mai frumos. Așadar, ai ajuns la un adevăr important. Este complet de neînțeles pentru majoritatea celor care scormonesc prin moloz, care te iau în derâdere și te numesc puritan, neanderthalian, călugăr medieval, nebun, un dușman al săracilor ș.a.m.d. Adevărul tău simplu este următorul: este greșit a mânca oameni.
Ei bine, aceasta nu este neapărat o revelație, dar este un început. Așadar, ce vei face? Vei fi mulțumit să spui „copiii mei vor face tot ce fac ceilalți, dar nu vor mânca oameni“? Vor fi suboameni și subculturalizați, dar gusturile lor culinare vor fi măcar un pic mai rafinate? Asta e tot?
Vei spune „familia noastră nu este antropofagă, dar ne vom trimite copiii să fie învățați de același profesor ca toți ceilalți copii“, cel cu privirea perversă, care se bălăcește în murdărie, disprețuitor față de orice înțelepciune a trecutului?
În acest punct se află astăzi părinții pro-viață.
Ar trebui să așteptăm o mână de ajutor din locuri precum Yale? Aceste universități sponsorizează exhibiționismul sexual cu târfe și comercianți de jucării sexuale. Ajutor de la școala locală? Ar fi ca și cum te-ai aștepta să spună necuratul rugăciunea cu tine. Nu te poți aștepta la ajutor din partea „culturii“, pentru că nu mai există o cultură, doar resturile a ceea ce era pe vremuri o cultură.
Ce vei face atunci? Întoarce-te, omule! Este timpul să refaci și să reconstruiești.
Traducere din revista „Crisis“.
