Exterminarea detinutilor de la Sighet a fost facuta cu un sadism sistematic si metodic, astfel incat sa nu ramana nicio urma si sa nu se afle nimic. Un document recent descoperit in Arhiva ANP (ii multumesc doamnei Lucia Hossu Longin pentru a mi-l fi adus la cunostinta) cuprinde declaratiile comandantului penitenciarului, lt.-major Vasile Ciolpan, facute in iunie 1955 in fata unei comisii de ancheta a „incalcarilor legalitatii populare, (…) cu ocazia decesului a 50 detinuti din acest penitenciar in intervalul 1950-1955” (n.b.: trei detinuti s-au sinucis, dar in procesul-verbal au fost trecute la cauza mortii diferite diagnostice medicale).
Acuzat ca „i-a ingropat in diferite locuri, fara a indeplini formele legale”, Ciolpan declara ca inca din mai 1950 ministrul adjunct de Interne, Marin Jianu, si directorul general al Directiei Penitenciare, Ioan Baciu, ii ordonasera acest lucru. „Mi s-a ordonat ca moartea detinutilor sa fie pastrata in cel mai deplin secret, inmormantarea sa se faca fara a sti nimeni locul unde au fost ingropati”. „Locurile de ingropare au fost stabilite de comun acord cu comandantul raionului de Securitate”. „Pentru pastrarea secretului, ingroparea cadavrelor s-a efectuat numai noaptea si mormintele au fost mascate ca sa nu mai poata fi identificate”. „Detinutii decedati au fost inmormantati pana la jumatatea anului 1952 in cimitirul orasului, iar de la aceasta data in cimitirul spitalului” (probabil, actualul „cimitir al saracilor”). Abia dupa patru ani, la 2 martie 1954, Ciolpan a transmis ministerului numele celor 41 detinuti care murisera pana atunci, dar certificatele de moarte au fost intocmite abia in 1957, retroactiv.
Primii morti despre care s-a aflat in strainatate (si apoi in tara, prin mijlocirea „Europei libere”) au fost Iuliu Maniu si Dinu Bratianu, dar abia in 1955, dupa ce comisia venise ca sa-l interogheze pe Ciolpan. Acesta a dus cu el in mormant secretul crimelor din urma cu o jumatate de secol, precum si locurile lor, pierdute printre miile de morminte aflate in cimitirele orasului. Mai raman arhivele „grupelor operative” care actionau in scrisori, supraveghind informativ atat pe comandant, cat si pe gardieni si detinuti. Studierea rapoartelor acestora, deocamdata tinute secret, ar fi o ultima sansa de a se afla cu mai multa precizie numele cimitirului si alte detalii.
Cu atat mai precare apar, in aceasta lumina, recentele stiri care anuntau „dezgroparea lui Iuliu Maniu”, adica a unui „schelet cu picioarele taiate”, „pentru ca nu incapuse in sicriu”! Potrivit aceluiasi proces-verbal al anchetei din iunie 1955, Ciolpan insusi recunoscuse ca incepand cu 1951 nu a mai avut scandura, incat decedatii erau inmormantati fara sicriu!
Crimele de la Sighet, faptuite cu „ura de clasa”, „din interese superioare de partid” (cum se dezvinovatea Ciolpan in fata anchetatorilor), arata natura nu numai inumana, dar si diabolica a regimului, care nu putea supravietui decat prin teroare si mistificare.
