Comemorarea pe plan international a victimelor comunismului, devenita traditionala la fiecare inceput de noiembrie prin stradaniile lui Vladimir Bukovski si Stephane Courtois, a avut loc in acest an in Franta. Precedentele editii ale manifestarii Memento Gulag Ð la Roma in 2003, la Bucuresti in 2004 (in organizarea Fundatiei Academia Civica si a Institutului Italian), respectiv la Berlin in 2005 Ð au fost tot atatea ocazii pentru a scoate in relief caracterul criminal al regimurilor comuniste, care au dominat de-a lungul atator decenii continentul european.
In acest numar incepem publicarea unor comentarii si acte provenite din banca de documente a Memorialului de la Sighet. Romulus Rusan va prezenta o sinteza a cercetarilor Centrului International de Studii asupra Comunismului, atelierul de cercetare si creatie al renumitului Memorial care la infiintare, in 1994, se distingea ca primul muzeu din lume inchinat victimelor represiunii.
Totodata, prefatam doua evenimente datorate Centrului International de Studii: ¥ vernisarea azi, la Muzeul Judetean de Istorie si Arta din Zalau, a unei expozitii despre Memorialul Sighet. In cadrul acesteia, un panou este dedicat ctitorilor Marii Uniri din 1918 care in anii comunismului au fost incarcerati ori si-au pierdut viata in inchisorile comuniste; ¥ desfasurarea, in zilele de 17-18 noiembrie, la Memorialul Sighet a unui simpozion, „Alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946. De la memoria colectiva la cercetarea istorica”, la care au fost invitati cercetatori din Bucuresti, Cluj, Iasi, Targoviste, Suceava, Baia Mare, Tg. Jiu, Sighet.
„Poporul sovietic eliberator”
Pretutindeni si de la un capat la altul al dominatiei sale, comunismul s-a mentinut prin teroare, violenta si crima. Desi evolutia sa a fost diferita de la o tara la alta si de la o perioada la alta, ceea ce l-a ajutat sa supravietuiasca atatea decenii a fost represiunea. Lupta de clasa, proclamata drept principiu ideologic, nu l-a impiedicat sa extermine pe langa adversarii asumati – „burghezii”, „mosierii”, „imperialistii” si „fascistii” – chiar pe aliatii teoretici, pe „tovarasii de drum” si pe propriii protagonisti. Nefiind compatibil cu libertatea, comunismul a instaurat asasinatul fizic si moral drept instrument al tacticilor sale de supravietuire. Chiar daca, in calitate de membru fondator al Natiunilor Unite, a votat in 1948 Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Uniunea Sovietica a dat un exemplu si satelitilor ei postbelici pentru incalcarea flagranta a fiecaruia dintre cele 30 de articole ale acesteia.
Comunismul exportat in tarile Europei Centrale si de Est a beneficiat de experienta a trei decenii de teroare in chiar patria sa, Uniunea Sovietica. Inca din mai 1943, cand a desfiintat formal Cominternul, Stalin a incredintat unitatii INO (spionajul extern din cadrul NKVD-ului) sarcina crearii din randul activistilor refugiati la Moscova a unor comitete nationale de eliberare pentru tarile ce urmau sa fie ocupate la sfarsitul razboiului. Totodata, o alta unitate a NKVD-ului, creata in acelasi an, 1943, si destinata initial pedepsirii spionilor din randul populatiei sovietice si al prizonierilor sovietici repatriati din Occident (peste doua milioane) se numea SMERS („Smerti spionah” = „moarte spionilor”) si urma ca in tarile ocupate dupa sfarsitul razboiului sa „consolideze noua forma de guvernare”. Practic, Operatiunea Gayaneh de sovietizare a teritoriilor ocupate era, „avant la lettre”, o varianta „pe dos” a „Declaratiei Europei Eliberate” ce urma sa se elaboreze in februarie 1945 la Yalta.
In Romania, planurile sovietice de ocupare a tarii prin lupta au fost date peste cap de lovitura de palat de la 23 august 1944. Stalin ar fi preferat sa instaleze direct un guvern comunist, cum a facut in Polonia prin formarea in Lublin a Comitetului National de Eliberare, pentru impunerea caruia a luptat cu indarjire la Yalta si Potsdam. Luati prin surprindere de initiativa regelui Mihai I, care – desi cu 650.000 militari germani in tara – a rupt alianta cu Germania si apoi a format rapid un guvern militar, completat cu patru ministri de coalitie, sovieticii au amanat 20 de zile semnarea armistitiului si au mimat in acest in-terval o „eliberare glorioasa”, parcurgand pana in Banat si centrul Transilvaniei cateva sute de kilometri fara sa traga un foc de arma. Simuland ca pana la incheierea armistitiului au de-a face cu o tara si o armata inamice, trupele sovietice au luat prizonieri peste 150.000 militari romani care asteptau sa li se alature, apoi au devastat, rechizitionat, jefuit, violat si ucis, creand un haos care sa le permita ulterior sa poata pretinde restabilirea ordinii.
Haosul provocat
Acest stigmat originar al terorii si samavolniciei, indreptat in egala masura impotriva armatei, a mediului politic si a populatiei civile, a prefatat cei 45 de ani in care regimul comunist s-a impus, s-a perpetuat si a supravietuit ca regim terorist si criminal.
Abuzurile si nelegiuirile sfidau atat autoritatile romane (cele trei guverne de coalitie succedate intre 23 august 1944 si 6 martie 1945), cat si dreptul international, si insasi Conventia de Armisitiu semnata la Moscova la 12 septembrie 1944. Comisia Aliata de Control era de fapt un supraguvern sovietic care nu tinea cont nici de reprezentantii anglo-americani, nici de guvernul legitim. Sub pretextul aplicarii armistitiului si al defascizarii administratiei, ea dadea ordine guvernelor Sanatescu si Radescu, iar atunci cand nu reusea organiza miscari ale asa-numitelor Formatiuni de Lupta Patriotica menite sa destabilizeze tara, sa impuna ministri si prefecti comunisti, sa induca ideea ca „fascistii” (cum erau denumiti guvernantii romani sau politicienii democrati) nu sunt in stare sa produca decat dezordine. Cand nici aceste manevre nu reuseau, sosea ministrul adjunct de externe Andrei Visinski (procurorul-calau din timpul Marilor Epurari ale anilor '30 si, ulterior, in iunie 1940, „gauleiterul” sovietizarii Letoniei), care isi impunea ordinele chiar Regelui Mihai, batand cu pumnul in masa si trantind usile. Doua vizite ale sale, in noiembrie 1944 si februarie-martie 1945, s-au soldat, fiecare din ele, cu schimbarea guvernului, iar cea din decembrie 1945, in compania ambasadorilor american si britanic la Moscova, cu intreruperea grevei regale.
Primele deportari in URSS
In acest timp, au avut loc primele deportari in URSS: a inginerilor si tehnicienilor de origine germana care trebuiau sa monteze fabricile transferate in Rusia; a 28 de intelectuali si de oameni de afaceri armeni (anchetati la Moscova si deportati in Siberia); in sfarsit, a 75.000 de etnici germani identificati doar dupa criterii de varsta si deportati cinci ani in Donbas „pentru reconstructia URSS” (intre acestia, chiar mici grupuri de etnici romani, cum s-a intamplat in Ardealul de Nord, inca neretrocedat Romaniei). Tot acum incepea drama a 300.000 de refugiati basarabeni si nord-bucovineni, haituiti de Comisia Aliata si de Legatia Sovietica in calitate de cetateni sovietici care ar fi trebuit sa se repatrieze.
Mii de cetateni romani, maghiari, germani si austrieci au fost internati, incepand din octombrie 1944, in lagarele de la Tg. Jiu, Caracal, Slobozia, in cadrul defascizarii. Intre ei, o mare parte nu aveau nici o legatura cu fascismul, dar, fiind anticomunisti, erau considerati ca atare pe baza falsului silogism: „Daca antifascistii sunt comunisti, atunci anticomunistii sunt fascisti”. Artizanul acestor operatii mistifi-catoare era ipostaza romaneasca a SMERS-ului, adica Brigada Mobila infiintata de NKVD in toamna lui 1944. Consilierii NKVD pentru Romania, Aleksandr Saharovski si Dmitri Fedicikin, au incredintat comanda acestui instrument odios, care dubla institutiile „burgheze” (Siguranta, Politia, Jandarmeria) unor vechi agenti ai NKVD-ului, lui Gheorghe Pintilie (Pantiusa Bondarenko) si lui Alexandru Nicolski (Boris Grunberg). In acelasi timp, Serviciul Secret de Informatii era controlat de un alt agent sovietic, Emil Bodnaras, cel care a infiintat si un serviciu de informatii secrete al PCR (Sectia a II-a de informatii si contrainformatii din cadrul Formatiunilor de Lupta Patriotica).
Multe arestari si asasinate in aceasta prima perioada au fost facute chiar de membri ai F.N.D. (Frontul National Democrat era coalitia care cuprindea, in jurul Partidului Comunist, cateva partide si organizatii-satelit). Alteori de catre Formatiunile de Lupta Patriotica sau direct de catre NKVD, acolo unde autoritatile romane pareau ca sunt prea ingaduitoare.
Arestari in masa, procese-fantoma
Daca arestarile membrilor partidelor de opozitie erau o forma de taiere a radacinilor, ceea ce a urmat in 1947-1948 era lovitura finala data elitelor politice din Romania. La 14 iulie 1947, pe micul aeroport Tamadau din sud-estul Bucurestiului au fost arestati cativa membri marcanti ai partidului principal de opozitie (National Taranesc) care incercasera sa se refugieze in Occident. Partidul, care era cel mai temut si puternic opozant al regimului, a fost imediat scos in afara legii printr-un Jurnal al Consiliului de Ministri. Intreaga conducere a fost arestata, iar in octombrie-noiembrie a avut loc procesul „bandei national-taraniste”, care „a crescut fascismul in Romania” (cum scria in „Scanteia” Silviu Brucan). Iuliu Maniu si Ion Mihalache au fost condamnati la temnita grea pe viata, pentru „inalta tradare”, iar principalii lor colaboratori la pedepse maxime. Iuliu Maniu, Ion Mihalache si Victor Radulescu-Pogoneanu si-au asumat martiriul pana la capat, avand sa moara in detentie. Acest proces a dat tonul arestarii si condamnarii celor ramasi in conducerea interimara, clandestina, a partidului. Aceeasi soarta au avut-o in anii urmatori liberalii si social-democratii. Pe de alta parte, la 15 mai 1948 au fost arestate cateva mii de membri ai „Fratiilor de Cruce”, organizatie nationalista de tineri, care se revendica de la „Garda de Fier”, desfiintata in 1941. In acelasi timp, au inceput procesele economice in care erau incriminati pentru sabotaj numerosi oameni de afaceri. S-au fabricat apoi procese-fantoma de tip sovietic, in care erau amestecati de-a valma acuzati de provenienta foarte deosebita, care – multi – nici nu se cunosteau intre ei: industriasi, membri ai partidelor democratice, francmasoni, preoti, studenti, membri ai fostei „Garzi de Fier” sau oameni care aveau relatii cu legatiile occidentale, in asa fel ca din „complexitatea” lotului sa rezulte ca sabotorii, legionarii si spionii americani erau legati printr-un plan comun de subminare a regimului.
90.000 de arestari in primele doua luni
Guvernul „de larga concentrare democratica” impus la 6 martie 1945 a fost adus la putere de toti acesti factori de forta si a trebuit ulterior sa se arate demn de acest ajutor.
Potrivit unui raport din arhiva Oficiului de Studii Strategice american, inca la 7 martie 1945, deci a doua zi dupa instalarea guvernului Petru Groza, o comisie de activisti sovietici, condusa de Evgheni Suhalov, a prezentat unei delegatii de patru activisti comunisti, condusa de Ana Pauker, un plan de comunizare a Romaniei pe urmatorii trei ani, plan atribuit fostului secretar al Cominternului Gheorghi Dimitrov. Un plan similar, pentru alte doua perioade de cate cinci ani, ar fi urmat sa fie predat de sovietici in urmatoarele cateva saptamani. Dintre cele zece puncte ale planului pe trei ani atrag atentia, in ce priveste studiul nostru, doua: suprimarea partidelor istorice prin arestarea, uciderea si rapirea membrilor lor si, respectiv, crearea unei organizatii de politie intemeiata pe o „militie populara” de tipul NKVD. O privire retrospectiva arata ca toate capitolele acestui instructaj au fost respectate cu rigurozitate.
In primele luni de la instalare, pentru a indeplini articolele 13 si 14 din Conventia de Armistitiu, guvernul Groza a facut o serie de procese rasunatoare impotriva „cri-minalilor de razboi si a vinovatilor de dezastrul tarii”. Cronologic, la 14 mai 1945 au fost condamnati 46 de criminali de razboi. Apoi la 30 mai 1945 s-a dat sentinta in lotul ziaristilor. Abia la 19 mai 1946 avea sa se dea verdictul in Procesul Marii Tradari, dupa ce lotul Ion Antonescu fusese anchetat in URSS direct de organele SMERS. In octombrie 1946 a urmat un alt lot de demnitari antonescieni, incheindu-se astfel procesele criminalilor de razboi. In paralel insa Brigada Mobila, la intrecere cu jandarmeria si politia – intre timp comunizate -, a facut arestari masive in randul membrilor partidelor istorice, al militarilor, al functionarilor epurati, acuzati ei insisi tot de fascism. Despre primele doua luni ale guvernarii sale, primul ministru Petru Groza a marturisit unui ziarist englez, Archie Gibson, ca in decursul lor s-au facut 90.000 de arestari. Inca din mai 1946 fusese arestat generalul Aurel Aldea, fostul ministru de interne in primul guvern Sanatescu, acuzat impreuna cu alti 55 de „complici” (multi dintre ei taranisti) de organizarea cu un an in urma a unei retele de organizatii subversive, „Miscarea Nationala de Rezistenta”. Cu o zi inainte de alegeri, la 18 noiembrie 1946, s-a dat verdictul: Aldea a fost condamnat la munca silnica pe viata si a murit trei ani mai tarziu in inchisoarea Aiud. In aceeasi vara, 1946, avea loc o noua avalansa de arestari in randul membrilor opozitiei, adica ai partidelor din afara blocului pro-comunist (BPD). Scopul era ca national-taranistii, national-liberalii si social-democratii independenti sa fie impiedicati sa candideze si, evident, sa participe la campania electorala.
„Lagare speciale”
Dupa semnarea Tratatului de pace cu Romania, la 10 februarie 1947, Brigada Mobila si justitia regimului s-au napustit din nou asupra taranistilor si liberalilor, fiind arestati mii de oameni. Si de asta-data erau invinuiti de-a dreptul de „fascism”, „legionarism”, „spionaj in favoarea imperialistilor anglo-americani” si „crime de razboi”. Acuzatiile erau lipsite de orice temei, iar arestarile nu aveau nici o baza legala, fiind facute in virtutea unui ordin ultrasecret al Ministerului de Interne. Persoanele arestate au fost trimise la inchisorile din Gherla, Pitesti, Craiova si Miercurea Ciuc si din alte locuri, iar numitorul lor comun era ca facusera campanie in beneficiul partidelor de opozitie, in noiembrie 1946.
„Legea pentru purificarea administratiilor de stat”, din 30 martie 1945, dupa ce enumera criteriile si motivele epurarii, prevedea la articolul 10 „lagare speciale” pentru munca obligatorie a salariatilor indepartati din serviciu. Era vorba de o prima forma, nebuloasa, a condamnarilor administrative, exercitate direct de MAI, fara proces juridic, doar pe baza intocmirii unei liste. Aceasta forma extrajuridica de punitiune a facut mai tarziu sute de mii de victime, internate in unitati, colonii si locuri de munca obligatorii, atat in anii 1950-1954 (edictate prin HCM nr. 2/3 ianuarie 1950, HCM nr. 104 din 22 august 1952, HCM nr. 337 din 11 martie 1954), dar si mai tarziu, in anii 1958-1962 (Decretul Prezidiului MAN nr. 89/17 februarie 1958). In privinta legalitatii acestor forme de detentie, trebuie spus ca multe din ele nici macar n-au fost inregistrate.
Nasterea Securitatii
La 15 iulie 1948 a fost emis ordinul 26500 Cabinet MAI, prin care, peste 12 zile, la 27 iulie, ora 2 noaptea, urmau sa fie arestati fostii ofiteri de politie („cu exceptia informatorilor valorosi”), asta pregatind ceea ce urma sa se intample la 30 august, adica crearea Securitatii. Arestarea in masa a mii de politisti a fost o operatiune fulger, precipitata de faptul ca Tito se servise de fosta politie regala sarba in manevra de declarare a independentei fata de Moscova, cu cateva saptamani mai devreme.
Seria arestarilor a continuat in vara lui 1948 si in lunile urmatoare prin inchiderea unui mare numar de preoti si episcopi greco-catolici care se opusesera desfiintarii Bisericii Greco-Catolice si includerii ei in cadrul Bisericii Ortodoxe. In acelasi timp, au fost pe parcursul anilor valuri masive de arestari in randul prelatilor romano-catolici, acuzati de spionaj in favoarea Vaticanului si a Statelor Unite (Nuntiul papal la Bucuresti era un american!). Pe aceleasi criterii absurde, urmarindu-se taierea oricarei legaturi cu Occidentul, au avut loc marile procese de spionaj din jurul Misiunilor americana, engleza, franceza, iugoslava, turca si au fost arestati 300 de elevi si studenti care frecventasera Biblioteca franceza.
Anii 1948 si 1949 au fost, totodata, anii arestarii intregii conduceri a Partidului Social Democrat Independent, pedepsita pentru ca a refuzat fuziunea cu Partidul Comunist Roman. Dupa o lunga ancheta, Constantin Titel Petrescu si ceilalti lideri au fost condamnati la pedepse ajungand pana la munca silnica pe viata, acuzati fiind de „inalta tradare” sau „atitudine ostila la adresa partidului” (liderii istorici Ion Flueras, Iosif Jumanca, George Grigorovici si Gh. Ene Filipescu au murit in inchisoare).
