Golful Biskaya, 1965. Un taifun loveste puternic coastele Spaniei si Frantei. Toate navele comerciale fug sa se puna la adapost. Paza de coasta observa o nava trasa la remorca, care se incapataneaza sa dea piept cu vijelia. Dupa lansarea mesajelor radio referitoare la inrautatirea conditiilor meteo, salvatorii se retrag. Pe marea de gradul zece orice actiune devine riscanta. Numai ca taifunul din Atlantic a intalnit un os prea tare: NS Mircea. Cu motorul defect, asistat de doua remorchere, „voievodul” nu a cedat. Cu o multime de sparturi la bord, pe jumatate plin de apa, „Mircea” a fost singura nava care a trecut prin furtuna.
Acest episod a ramas adanc intiparit in memoria echipajului. Jurnalul de bord, unde au fost inscrise toate comenzile si orele grele prin care au trecut marinarii, s-a transmis din generatie in generatie. NS „Mircea” era tras la remorca spre santierul german unde vazuse lumina zilei, Blohm und Voss. Pe neasteptate, Atlanticul si-a schimbat fata. Intai furtuna, apoi taifun. Cablurile de remorcaj s-au rupt ca niste ate de papiota, iar velierul a ramas neputincios in voia valurilor, cu motorul defect. Comandantul a ordonat lansarea primei ancore, care insa nu a prins fundul marii. A urmat fundarisirea celei de-a doua ancore, care, la fel, nu a putut fixa nava, dar care s-a agatat ca prin minune de o baliza si astfel velierul a scapat momentan de esuare. Numai ca valurile imense au transformat baliza salvatoare intr-un dusman. Aceasta a inceput sa loveasca cu putere corpul navei, producand gauri mari. Echipajul s-a confruntat cu o situatie limita, poate cea mai dificila din instoria velierului. Daca renuntau la ancora, ramaneau descoperiti in fata furtunii. Daca stateau in imediata vecinatate a balizei riscau scufundarea. Romanii au ales cea mai dura varianta. Au ramas sa dea piept cu valurile. Echipajul s-a pregatit pentru ce este mai rau. Baliza a perforat de nu mai putin de 22 de ori bordajul navei si tot de atatea ori romanii au reusit sa astupe gaurile. Daca ii intrebi pe cei care lucreaza acum la bordul navei cum a fost posibil asa ceva, nimeni nu-ti poate explica.
A invins timpul
NS „Mircea” este cea de-a doua nava-scoala cu panze a marinei militare. Prima, bricul „Mircea”, a sfarsit sub bombardamentul inamicilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Stafeta a preluat-o in 1939 barcul „Mircea”, care anul acesta a implinit „venerabila” varsta de 67 de ani. „Mircea” este cel mai norocos nume din intreaga marina. L-a purtat cu onoare primul bric si il poarta acum cea mai longeviva nava romaneasca. Si, dupa cum spune echipajul, cel putin inca zece ani de acum incolo barcul „Mircea” va brazda oceanele lumii. „Voievodul” inca nu depune armele. Mai are un cuvant de spus. Mai are studenti de instruit.
16 ore de truda in fiecare zi
Locotenentul-comandor Cristian Duta ne prezinta in linii mari nava. Cel mai interesant lucru si in acelasi timp ceea ce diferentiaza barcul de restul navelor militare este „smotrul”. Va prezint pe scurt o zi din viata la bordul velierului. Cam 100 de viitori ofiteri de marina si maistri militari trudesc pe punte. „Gradatii” si inferiorii locuiesc in aceeasi cazarma. Pentru „Mircea” nu conteaza cate grade a purtat taticul in marina sau cat de influenti sunt parintii. Aici toti sunt tratati aspru, dar egal. Programul incepe la 5.30. Asa cum spune maistrul militar Clasa I Sorin Gadea, cel de-al doilea interlocutor, pentru inviorare este suficienta o urcare in gabie. „Asa suntem siguri ca s-au trezit”, precizeaza maistrul. Gabia este o mica platforma cocotata undeva la vreo 15 metri pe catarg, iar cadetii trebuie sa urce pe o scara de franghie. In prealabil se strang hamacele unde dorm, sub puntea principala, „bobocii”, pentru ca, am uitat sa va spun, acolo unde se doarme cadetii mananca si invata. Conditiile de trai la bordul velierului sunt spartane. Hamacele se strang, mesele se pliaza in tavan, iar cazarma principala devine un fel de aula.
„Munca de jos”
Urmeaza programul de instructie si curatenia. Cea mai grea operatiune este „bricuirea”. Viitorilor comandanti de nava li se inmaneaza cate o bucata de vela scoasa din uz si o galeata de nisip. Fiecare cadet raspunde de patru „sipci” de pe punte, pe care trebuie sa le faca luna. De obicei se fac cate patru treceri pe toata lungimea puntii pentru ca lemnul de esenta rara sa straluceasca. Pentru lustruire se utilizeaza apa si nisipul, astfel ca aceasta operatiune este 100% ecologica si nu polueaza apa marii. Dupa doua ore de frecus, vine si inspectia. Cei mai lenesi raman sa frece alamurile si sectoarele. Programul se incheie la 21.30, dupa ore de practica, inca o curatenie generala pe punte si apelul de seara. Intreb daca cadetii au chef sa se culce asa de devreme. Sunt asigurat ca, dupa o zi de truda, oricine pune capul pe perna.
Mediterana, piatra de incercare
Maistrul Gadea isi aminteste de un alt episod din istoria zbuciumata a velierului. 2004, Marea Mediterana. Mare de gradul noua, aproape de taifun, cu 100 de studenti la bord: „Am luat drum de capa (prova pe val sau, mai popular, marea luata piept) si am rezistat astfel cinci zile pana a trecut furtuna. Motorul mergea la jumatate de turatie. Cadetilor le era frica sa iasa pe punte. Fiind o nava ingusta, velierul are o contragreutate montata pe chila. Are centrul de greutate jos, se rastoarna greu, dar se inclina repede, ca un hopa mitica. La un moment dat, pentru ca valurile si curentul ne-au tras inapoi, ne-au contactat cei de la paza de coasta tunisiana. Aveam aprinse luminile care semnalau ca suntem in imposibilitate de manevra si trimisesera un remorcher dupa noi. Ne-au intrebat ce facem”. Raspunsul romanilor a fost de-a dreptul hilar : „Bine. Daca nu ar fi fost valurile astea mari, ar fi fost perfect”. Si mai e ceva. Bosforul. „Mircea” este cunoscut ca un cal breaz la turci. Respectul ajunge pana incat, ori de cate ori este inchisa navigatia in trecatori, pentru „Mircea” se deschid toate barierele. „Imparatului”, cum este supranumit velierul, nu i se poate opune nimeni.
Medalii si… sarmale
Echipajul de pe „Mircea” este campion la intrecerile de barci. Ori de cate ori este invitat la diverse ceremonii internationale, velierul se intoarce cu medalii. Aur, argint sau bronz. Concursurile de barci au devenit traditionale in lumea velierelor. Fiind un nume in organizatia mondiala a navelor cu vele, „Mircea” nu lipseste de la nici o competitie. De fiecare data arboreaza un drapel imens pe catarg si astfel devine un punct de atractie pentru romanii de pretutindeni. De multe ori echipajul s-a trezit cu oale de sarmale si cozonaci la bord, aduse de romanii din diaspora, fie plecati cu forme legale sau… muncitori clandestini.
Familia „regala”
„Mircea” are patru frati – „Sagres”, apartinand marinei portugheze, „Eagle”, nava-scoala a pazei de coasta americane, „Gorch Foch”, velier de instructie al Germaniei, si „Tavarisch”, in dotarea marinei ruse. Ca un paradox, „Mircea” este singurul velier din clasa sa platit cu banu' jos. Restul navelor, exceptand „Gorch Foch”, au fost confiscate de aliati ca prada de razboi dupa cucerirea Germaniei. Poate tocmai de aceea, desi nu este niciodata crutat de furtuni, „Mircea” ramane in picioare. In ciuda venerabilei varstei si a celor opt ani cat a stat in paragina in santierul din Braila, simbolul marinei militare nu arata deloc ca este un „mos”. Este precum un batran comandant, care nu paraseste niciodata prima linie.
