„The Pillow Book”, unul dintre cele mai cunoscute filme ale cineastului si artistului britanic Peter Greenaway, ajunge pe marile ecrane din Romania la 10 ani de la premiera. Evenimentul se datoreaza unei societati de distributie clujene, Clorofilm, mult prea discreta pentru ceea ce-si propune: productii ne-comerciale, independente. Deja a adus, fara ecou (ori publicitate), din pacate, „Le Fils”, „La finestra di fronte” si „Torremolinos 73”. „The Pillow Book”, tradus prin „Cartea de capatai”, vine in tara cand pana si cei care pana vara trecuta nu stiau nimic despre Greenaway au ajuns sa stie. Cineastul a fost atunci invitat la Festivalul Anonimul si ne-a urecheat intr-o revista („Suplimentul de cultura”) ca avem o cultura minora.
„Cartea de capatai”/”The Pillow Book” – 2006, scenariul si regia Peter Greenaway, cu: Vivian Wu, Ewan McGregor, Yoshi Oida, Ken Ogata. Distribuit de SC Clorofilm SRL
Cu toate astea (sic), „The Pillow Book”, vazut a doua oara in decurs de cativa ani, mi se pare un film cu pretentii, in care inovatia tehnica si gustul pentru vizual ignora cel mai primar (sic) nivel pe care ar trebui sa-l indeplineasca cinematograful – cel al emotiei. Peter Greenaway, pictor inainte de a fi cineast, nu face cinema 100%, ci se foloseste de cinema, la fel cum se foloseste de culoare, fotografie, scriere, literatura si tehnici multimedia, pentru a-si largi posibilitatile de expresie. Taie ecranul ori lipeste patratele pe care actiunea principala e contrapunctata de o alta, supraimpresioneaza o fila a scenariului peste imagini. Odata cu proiectul sau recent, „Tulse Luper Suitcases” (unde joaca, in partea a doua, si Marcel Iures), el tinde sa-si extinda si mai mult demersul, indreptandu-se amenintator spre ceva ce seamana cu o teorie a cunoasterii si cu o biblioteca universala demna de un Borges. Am ascultat la Sf. Gheorghe un Peter Greenaway cu mult mai interesant ca vorbitor decat ca cineast.
„The Pillow Book” e, poate, cel mai romantic film al lui Greenaway, pentru ca e o poveste de dragoste. In metafizica filmului, dragostea dintre o japoneza si un francez bisexual e extrapolata pana la a defini iubirea in absolut, vazuta ca o scrijelire in piele, ca o lepadare de piele, ca luare in posesie a corpului celuilalt, cu toate literele nevazute depuse de viata pe el. Greenaway opereaza cu un paralelism destul de facil, apeland la fascinanta caligrafie japoneza. Tanara Nagiko, sedusa de mantra pe care tatal i-o recita la fiecare aniversare, odata cu caligrafierea fetei, va cauta sa-si satisfaca complexul oedipian si tendintele narcisice cautand in fiecare iubit un caligraf. Unul care sa fie la fel de tandru si de talentat ca tatal sau, caligraful exploatat sexual de un editor pervers. Insa, intre accentele porno (ascutite), cele psihologice (grave) si inovatiile tehnice, poezia se pierde. Tesatura filmului e sparta si neregulata, momentele de emotie sunt scurte. Tanara narcisica va descoperi dragostea doar cand va gasi un corp pe care ea insasi sa scrie si cand acelasi corp (al iubitului) o va ajuta, prin sacrificiu, sa-si razbune tatal si sa-si lichideze complexul. Vorbit si scris in mai multe limbi, filmul e un fel de Turn Babel, in aceeasi masura in care e un film inegal, calofil, bogat in imagini, dar sarac in imaginatie si intr-o structura unificatoare. Un film pentru snobul din noi. Dar, spre deosebire de altele, aici nu poti spune: „Bun film, n-am inteles nimic”, tocmai pentru ca in spatele imaginilor nu e mare lucru, decat indicatoare catre meditatii personale.
