Aşadar, Eminescu constituie azi singurul motiv de fudulie naţională. Românaşii cei iute cetitori îşi amintesc, în general, de Scrisoarea a III-a şi cum l-a înfruntat viteazul nostru voievod pe scârbavnicul Baiazid, venit să ne cotropească râul şi ramul. Alţii, terorizaţi cândva la teze şi bacalaureate de lungimile Luceafărului, rememorează cu ajutorul goagălului celebra ultimă strofă ce încheia chinurile lor luciferice.
Nu pe ultimul loc vine invocarea Doinei în care poetul deplângea ţara furată de venetici în loc să fie jefuită de ai noştri, ţel eminescian pe deplin realizat acum în România de către aleşii săi şi cu larg sprijin popular, la vot.
Cum noi îl iubim pe Eminescu, dar după amicul Caragiale suntem morţi de-a binelea, propunem Ministerului Educaţiei şi învăţământului să aibă Curaj de a veni în întâmpinarea elevilor actuali cu opere eminesciene ce ar ridica puternic apetitul şcolar pentru scriitura Luceafărului.
Că de Luceafărul propriu-zis ne-am acrit cu toţii; ne amintim şi noi, trecuţi mai de mult prin furcile sale caudine, obsesia kilometrajului liric şi fatalitatea întrebării profesorale: ce a vrut să spună Poetul?
Dintre mai multe poezii puţin cunoscute ale lui Eminescu, am selectat una ce ni s-a părut nouă cu potenţial reprezentativ de a bate la rating demersurile culturale contemporane:
„Alei puică” (1871 – 1872)
”Alei puică mişcă-ţi gura / Să se vadă muşcătura.
Cum puicuţă nu te-nduri / Să mă laşi să-ţi văd de curi.
De curi albi ca şi omătul, De li…cul sperietul.
Să-l punem la rânduială / Cu niţică zgândăreală.
Vin colea şi-oi şti să lupt / Crăpătura să ţi-o-nfrupt
Că destul am stat pe post / Sub pecete cât a fost.
Sub pecetea cea de fată / Când pi..ai ca o săgeată.
De când dragă te purcişi / Urlă valea când te p..i.
Merge drumul din li..ic / Până chiar pe sub buric
Şi buricul frică n-are / Că el merge tot călare.
Da li…cu-i mânios / Că el merge tot pe jos
Pe spetezea pi..ei late / Pe bucile afumate (…)”
Ei, să vedem acum… (Citește continuarea pamfletului în Academia Cațavencu)
