Am intalnit in doua poezii ale lui Arghezi cateva strofe in care se vede cat de mic, de neinsemnat poate fi omul si, pe de alta parte, cat necuprins poate sa incapa in el…
Iata versurile in care omul e o „Buruiana, nu stiu care”: Omul insa, capcaun,/Vrea frumos numai ce-i bun,/ Impartind pe cate toate/Sunt in feluri de bucate./Judecata i-o da gura/Si-i da lingura masura.//Nu-i frumos la el ceva/Care nu se poate bea/Si nimic bun si curat/Nu-i ce nu e de mancat.
Da… multi dintre noi nu traim cu adevarat, ci doar vietuim prin slujirea pantecelui si vegetam ca o buruiana.
Dar iata ca in om poate fi si „Cuprinsul” de neimaginat in care sa intre intinderi pe care numai spiritul, sufletul sau le pot aduna, ca in aceste versuri: Cum a intrat in mine tara toata?/Cum a-ncaput o tara-ntr-o lopata?/Padurile intr-un ghiveci de lut?/O mare-ntreaga-ntr-un pahar baut?
Si ma gandeam… Ce deosebiri pot fi in lumea omului! Celor mai multi dintre oameni (din toate mileniile) judecata le-o da gura, lingura le da masura etc., cum spune poetul; iar altii, putini ce-i drept, pot atinge cu adevarat maretia omului: desi fiziologic, metaforic vorbind, sunt si ei o lopata de lut, sau cu trupul ca un ghiveci, pot incape in ei, prin spirit, prin ratiune, o tara, paduri, mari, tot universul.
