Daca un partid politic romanesc ar fi comparat cu o casnicie, institutia ar fi in dificultati din ce in ce mai mari. Spiritul de sacrificiu, solidaritatea, promisiunile pe termen lung si alte valori impartasite, care au facut succesul ambelor institutii in trecut, dispar de pe scena politica. Nici un partid nu a fost crutat de convulsii violente dupa 1989. Tensiunile dintre generatii i-au lovit mai intai pe liberali, apoi pe taranisti. Ciocnirile orgoliilor au fost la fel de distructive. Infruntarea dintre Ion Iliescu si Petre Roman a fost primul exemplu notabil. Iliescu si-a indepartat o serie de colegi importanti, precum Virgil Magureanu si Teodor Melescanu, care si-au pierdut rabdarea din cauza stilului sau prost de conducere.
Dupa 2000, greselile oponentilor sai l-au salvat pe Iliescu de la uitare. Acesta a pus apoi la incercare rabdarea propriului partid, ducand o cearta in surdina cu Adrian Nastase, subminand asadar bunele sanse ale unei noi victorii electorale pentru PSD. Membrii de partid si-au luat recent revansa in momentul in care Iliescu presupunea, gresit, ca PSD ar putea fi jucaria sa la vremea pensionarii.
In schimb, pare incurajator sa observi Partidul Democrat avand o reala disputa interna asupra doctrinei, nu privind persoane sau puterea, aripile rivale, social-democrata si populara, incercand sa-si impuna linia. Dar cat timp va mai dura pana cand aceasta dezbatere nu va fi personalizata, probabil, intr-un mod dramatic?
Iliescu si Vadim, dinozaurii care refuza sa-si dea duhul
Fondatorul PD a plecat dupa 2001, cand discipolii l-au detronat. Acum, clocind in coltul sau, Iliescu da semne din ce in ce mai clare ca va urma exemplul vechiului sau rival. Revansa si-a luat-o deja Corneliu Vadim Tudor, care a iesit din starea de „pensionar” pentru a navali peste partid si a lansa o revolutie culturala maoista in PRM. Pentru un politician atat de posesiv si instabil, „retragerea” era un fapt suprarealist. Cel care i-a fost camarad timp de treizeci de ani, Corneliu Ciontu, a fost demascat drept „un tradator” sub domnia caruia bunurile partidului s-au volatilizat. Acuzatiile obisnuite privind betia, desfraul si paranoia demascatului nu au fost lansate pana acum, dar e inca devreme.
Fara sa vrea, Ciontu l-a provocat pe Vadim dincolo de limitele pe care acesta le suporta, incercand sa transforme PRM intr-un partid normal, cu un discurs retinut. Obiectivul era intrarea in grupul Partidului Popular din Parlamentul European. Dar nu ar mai fi ramas vreun loc pentru Vadim intr-un partid normal.
Sesizand starea buimaca in care se afla proiectul de integrare europeana, e posibil ca Vadim sa incerce din rasputeri sa-i imite pe populistii din Franta si Olanda si sa declanseze un asalt nationalist contra regulilor Bruxelles-ului. Integrarea economiei romanesti in cea europeana va face multe victime, dar Vadim nu a aratat vreodata vreun interes in economie, iar in ultimii cinci ani a sustinut proiectul european la fel de zgomotos ca orice alt lider de partid.
La fel si cu Iliescu. Daca si el formeaza un partid al frustratilor, atunci cele doua personaje care, mai mult decat altii, au facut ca ultimii 15 ani sa fie ani pierduti pentru Romania, Iliescu si Vadim, vor vana voturi de la acelasi electorat: pensionari, muncitori necalificati, tarani, locuitori ai zonelor ruinate economic. Daca vor concura, vor fi ca doi scorpioni intr-o cutie, ce se vor distruge unul pe altul intr-o competitie inutila. Doua cruciade rivale contra globalizarii, duse de doi dinozauri care refuza sa-si dea duhul, vor esua electoral.
O strategie evidenta de revenire ar fi ca Iliescu si Vadim sa se alature intr-o alianta – una flexibila, desigur. Vadim va renunta, probabil, sa-l mai denunte pe Iliescu ca a aprobat executarea lui Ceausescu. Vadim va fi nevoit sa spuna ca aceasta denuntare este acum la fel de inoportuna pe cat de inoportune devenisera deodata, la sfarsitul lui 2003, rabufnirile sale antisemite. Iliescu ar sublinia ca el aprecia mult mai mult discursul nationalist al lui Vadim decat i-au permis sa arate public circumstantele anilor '90. Daca ar iesi un partid, orice roman pasionat de teatrul politic ar putea adera la el doar pentru a avea un loc la reprezentatie in primele randuri. Liderii care coopereaza animati de ura pe care o nutresc fostilor tovarasi vor intra inevitabil in conflict cand vor fi descoperit ca vechile animozitati nu au disparut cu totul.
Tine vreun politician jurnalul cu insemnari ale promiscuitatii ce erupe la intervale regulate atunci cand politicienii migreaza intre tabere? In mainile unui bun stilist, cu un simt al ironiei, povestea ar fi la fel de memorabila precum productiile lui Constantin Argetoianu din perioada interbelica.
Scamatoriile politicienilor fara vreun program real, straini de orice ideologie sau set de principii, au facut ca industria satirei politice din Romania sa fie cea mai animata de pe continentul european. Dar indata ce realizezi ca multi dintre acesti indivizi au tinut destinul Romaniei in mainile lor lacome si transpirate, rasetul ingheata si lacrimile incep sa curga.
