Inspirandu-se din circulatia bucuresteana, politicienii romani au introdus un nou stil de tactica legislativa: ambuteiajul. De fiecare data cand un proiect de lege sau un amendament cu posibile efecte asupra statu-quo-ului e propus, inevitabil apare blocajul. Cu justificarea controlului parlamentar al Executivului, hartuirea ministrului Justitiei a devenit un punct obligatoriu in negocierea oricarei reforme. Scenariul se repeta. Dupa un episod al luptei de gherila dintre ministru si parlamentarii infratiti dincolo de ideologii si acorduri de guvernare, lucrurile se destind si finalul este fericit. Asa s-a intamplat cu modificarile la Codul Penal si la cel de Procedura Penala. Asa s-a intamplat si cu DNA. Pana acum aderarea la UE a functionat ca un corector al derivelor clienteliste ale parlamentarilor. In perioada imediat urmatoare incepe aventura legislativa a Legii Agentiei de Integritate si se intra in faza de dezbateri a Legii privind finantarea partidelor politice, iar scenariul s-ar putea repeta.
Relatia partidelor cu ministrul Justitiei este tensionata. Aderarea la UE, sustinerea de care se bucura Monica Macovei la Comisia Europeana, simpatia publicului limiteaza raza de actiune a partidelor. De aceea strategia „imbunatatirii” parlamentare a legilor este privilegiata. Daca in principiu negocierea legislativa parlamentara este unul din atuurile sistemului reprezentativ, in cazul de fata parlamentarii se pronunta in situatii care ii privesc direct. Dezbaterile in cazul Agentiei de Integritate, ca si cele privind finantarea partidelor aduc in atentie un conflict de interese evident: tocmai cei ce urmeaza sa fie controlati legifereaza. Partidele stabilesc nu doar propriile reguli de functionare, ci chiar si modul de control. Separatia puterilor in stat nu afecteaza decat institutiile formale; partidele, undeva deasupra, vegheaza ca nimic important sa nu se schimbe. In aceste conditii, obiectivitatea lor prezumata nu poate functiona. Chiar in cazul bunei intentii, cultura de tip corporativist si disciplina de partid sunt suficiente pentru a justifica suspiciunea publica.
Interesul subit pentru apararea sacrosanctelor principii parlamentare chiar in situatii in care reglementeaza propriul control fac demersul partidelor mai putin credibil. Astfel, in virtutea corectarii erorilor de redactare se pot respinge articolele periculoase. Partidele isi rezerva trei posibilitati: amputarea legilor pana cand devin astfel inutilizabile, caderea legii la votul in plen din cauza lipsei majoritatii necesare (precum la Ordonanta DNA) sau, dupa presiuni conjugate, interne si externe, trecerea propunerilor intr-o varianta apropiata de cea propusa. Asumarea raspunderii guvernului ar putea scurta traseul legislativ, dar ar anihila sistemul de aparare al partidelor. Or, odiseea Ordonantei DNA a dovedit ca partidele nu sunt dispuse sa renunte la rolul de arbitru. De aceea putin conteaza efectele secundare: nici cota de incredere, nici presiunile publice nu ii ingrijoreaza. Filozofia politica a celor 16 ani de tranzitie poate fi redusa la un dicton cinic: Cainii latra, caravana trece! Sub motivatia suveranitatii Parlamentului ca reprezentant al natiunii, complicitatea transpartinica creeaza conditii pentru temporizarea efectelor proceselor de integrare europeana si democratizare. Metoda stop and go urmareste epuizarea resurselor de presiune ale celor ce se impotrivesc. Pentru moment, jocul continua. Dar dupa 1 ianuarie 2007?