Ideea scrierii acestui articol mi-a venit acum cateva zile. O purtam in mine demult, dar, nefiind parguita, nu incepuse sa iasa la suprafata – nu atat de clar si de precis, ca acum. Ea se afla in nuce, undeva in adancul meu inca din 2002, cand, am publicat in aldine la „Romania libera”, doua pagini despre „Revizuirea Constitutiei”.
Abia azi, dupa publicarea in aceleasi aldine a studiului meu despre „Reforma Justitiei,” ea iese la iveala si cade singura de pe ram.
O neasezare continua a fost societatea romaneasca de cand o stim. O vanzoleala in sine Ð ruinatoare Ð fara noima si fara orizont. O macinare a energiilor creatoare ale natiunii noastre dupa curenti de aer, mereu nedefiniti Ð niciodata orientati intr-o singura directie ideala – niciodata uniti. Totdeauna, precum caii nepotriviti, inhamati la caruta, tragand fiecare oistea, nu pe directia drumului, ci pe partile acestuia. Cum sa gaseasca atunci natiunea romana mersul ei normal pe bulevardul Istoriei? Nici gand sa incerce sa ajunga pe mijlocul drumului si, pe aceasta albie, sa fie in frunte, sau cel putin in plutonul celor dintai care intuiau viitorul.
Am fost totdeauna spre coada, trasi din urma, despotmoliti.
De cate ori nu ne-am aflat aproape sa cadem din caruta? De cate ori n-am tras la margine, obositi?
Dar aceasta trista realitate inca nu o vedem sau nu vrem sa o vedem. Ne arogam virtuti si merite imaginare, ne construim din carton chipuri mereu convenabile, iar daca e sa recunoastem, rareori si pe scurta durata, un esec, il punem pe seama altora ori a vitregiilor vremilor. Ne incapatanam – in marginirea opacitatii noastre Ð mereu adormiti. Visam si in stare de trezie Ð desi niciodata nu ne-am trezit. Iar acolo unde ne vedem fals, deformat, mincinos, suntem mai grozavi decat altii. Fermecata si fermecatoare este pentru noi oglinda in care ne privim. Iar daca arar, vreunul din noi sau din afara noastra, plin de har, de intelepciune si de buna credinta, sterge, indreapta sau sparge oglinda, daca vreunul din acestia reuseste sa ne scoata in fata o alta, care oglindeste cat de cat adevarul, il punem la zid. Iar daca fruntea sa se inalta deasupra multimii ii taiem capul. Nu suntem niciodata noi insine vinovati pentru ceea ce ni se intampla. Nu stam sa deslusim Ð la rece, lucid Ð tarele care ne caracterizeaza si pe care ar fi sa le inlaturam. Nu ne asumam deschis raspunderea faptelor noastre. Suntem mereu copilul aproape adolescent Ð varsta nodului problemelor noastre Ð pe care nu reusim sa-l dezlegam. Ne aflam mai tot timpul aproape de maturizare. Dar niciodata maturi. Asteptam totodeauna pe cineva, ceva, din afara noastra sa ne duca de mana spre dobandirea independentei noastre, a regasirii de sine dar cautand inca nostalgici sanul matern. Acolo ne este bine. Acolo am vrea sa ramanem si daca s-ar putea Ð mioritic Ð ca natie, nu doar ca individ, sa ne si mantuim.
Momentele cand eram aproape sa ne rotunjim, in limitele puterilor si drepturilor noastre, nu am fost in stare sa le desavarsim; nu au prins radacini adanci in interior, desi ne intoarcem mereu la obarsii iar copacul inaltat aproape sa-si rotunjeasca coroana, a fost iarasi si iarasi smuls din radacini. Cultura si spiritualitatea noastra atat de clamate nu isi au izvorul firesc in fiecare din noi. Si reinsumarea lor intr-o unitate care sa atinga – neinchipuit, neaievea, ci in real – idealul, din cauza curentilor de aer, sugerati la inceputul acestui studiu, pana acum nu s-a infaptuit. Nu reusim sa ne inaltam nici launtric, in esenta noastra pe care inca nu o cunosteam Ð dar pe care, vai!, dupa altii, o maimutarim.
Nu se poate spune mai mult pentru cineva care nu vrea sa se trezeasca sa-si afle sinele si, urmand evolutia fireasca a lucrurilor, sa dobandeasca statura personalitatii sale si a neamului sau. Sunt totdeauna „mai multi” si fiecare din noi tragem, individual sau in grup, spuza pe turta lui. Tortul national inca ni se refuza. Dar noi credem a fi ajuns „motul” lui. Si cu ochii inca impaienjeniti de intarzierea trezirii, si in stare de veghe, continuam sa ne amagim.
Pana cand? Pana unde?
Noi inca nu ne traim!
Dumitru D. Ifrim
