Probabil, destui sunt acum cei care-si pun o fireasca intrebare: daca doamna Musca ar fi dezvaluit ce a facut in tinerete si nu ar fi ignorat parandu-i-se nesemnificativ, atunci ar mai fi traversat calvarul care a urmat si care, cum se stie, a culminat cu excluderea din partidul al carui vicepresedinte era?
Mai mult ca sigur, nu. Acum cand dosarele ies la lumina cei care se simt tot cu musca pe caciula vor s-o ia inaintea CNSAS si spun repede ce au facut. In acest fel, spera ca vor scapa macar partial de oprobriul public. Iar socoteala lor functioneaza!
Exemplul cel mai fericit in acest sens este cel al mitropolitului Corneanu. Inca de la inceputul anilor '90, intuind cum vor evolua lucrurile, a vorbit despre legatura sa cu Securitatea. Evident, am primit marturisirea lui cu bucurie, aceasta in contrast cu alti ierarhi care preferau sa taca sau sa afirme ca s-au spovedit in taina, cum e si normal, si deci nu au nevoie de o iesire in public pentru a-si spala pacatele.
Numai ca din nefericire practica aceasta a marturisirii si implicit a caintei risca sa devina un fel de moda. Cazul eminentului carturar Sorin Antohi, unul dintre putinii scriitori optzecisti care au preferat studiul temeinic prozei si poeziei de circumstanta, ne-a lasat aproape cu gura cascata.
Cum e posibil ca acest om de o mare finete intelectuala, al carui principal obiect de studiu este utopia sa aiba o viata dubla? A fost recrutat de elev, deci la o varsta frageda. In asemenea conditii, cum se explica optiunea sa? A fost doar o joaca adolescentina, nefiind constient de gravitatea optiunii sau frica determinata de anumite presiuni l-a coplesit? Avand in vedere viitorul stralucit al persoanei e greu de crezut ca nu-si dadea seama inca de pe atunci ce face. Aceluia cat de cat informat, cinstit si cu capul pe umeri ii era clar inca din anii liceului ce este comunismul si cu ce se ocupa Securitatea. Pe acea vreme aveam deja niste lecturi sau din familie aflasem care este adevarul despre societatea in care avuseseram ghinionul sa ne nastem.
Inca o data trebuie spus, colaborarea cu Securitatea era, ca sa spunem asa, facultativa si nu obligatorie. Oricat de mari presiunile, aveai voie sa refuzi momeala intinsa, puteai sa NU semnezi angajamentul, erai inca o fiinta libera care putea sa aleaga intre da si nu. In asemenea conditii faptul ca anumite persoane de inalta tinuta au intrat totusi in odiosul mecanism e cu atat mai de neinteles si cu atat mai trist.
Dar aceasta reprezinta numai prima fata a problemei. A doua o ofera tocmai recunoasterea. Intr-un mod de-a dreptul perfid, persoana aflata intr-o asemenea situatie – si nu ma refer neaparat la Sorin Antohi – ajunge un fel de vedeta. Ne grabim cu aprecierile, iata un om cinstit, un om care sufera si se caieste, o fiinta morala. Totusi, sa avem oleaca de bun-simt. Daca ai turnat o data, de doua ori, de trei ori, daca de aici au picat niste avantaje sau daca nu au picat, atunci ti-ai satisfacut micul instinct al rautatii care pandeste ca o reptila in fiecare om, atunci iti poti face iluzii ca recunoasterea venita in ceasul al doisprezecelea chiar te scuza in ochii celorlalti?
Cainta din practica de mare dificultate si autenticitate pentru limpezirea vietii celui care se caieste risca sa ajunga o moda, ceva care „da bine”, impresioneaza, chiar stoarce lacrimi. Dintr-o perspectiva pragmatica, previne un rau foarte mare, adica distrugerea carierei. Si iarasi o vedem pe sacrificata si imprudenta doamna Musca. Daca de acum inainte vor mai aparea asemenea confesiuni pretins cutremuratoare, atunci le prefer lor apropiatul cutremur de pamant.
Evident, e doar un fel de a vorbi sau de a scrie…
