0.9 C
București
vineri, 27 decembrie 2024
AcasăSpecialNatascha se destainuie

Natascha se destainuie

Interviul a fost realizat in exclusivitate pentru grupul de presa WAZ-R.l. de catre profesorul Alfred Worm, directorul saptamanalului NEWS (Austria), si Annika Fischer, reporter Westdeutsche Allgemeine Zeitung.

A fost rapita la varsta de 10 ani, in drum spre scoala. Timp de opt ani a fost sechestrata intr-un beci izolat fonic, la doar cativa kilometri de casa parinteasca. In urma cu doua saptamani, pe 23 august, a evadat din captivitate. Austriaca Natascha Kampusch, azi o adolescenta de 18 ani, s-a nascut a doua oara in aceeasi zi in care rapitorul ei se sinucidea aruncandu-se in fata trenului.
Povestea dramatica a Nataschei a facut ocolul mapamondului. Se spune adesea ca viata bate filmul, iar cele traite de ea sunt o dovada in acest sens. Cu atat mai ciudat este totul cu cat, la scurta vreme dupa eliberare, tanara declara ca deplange intr-un fel moartea lui Wolfgang Priklopil, barbatul care a rapit-o. „Este adevarat ca adolescenta mea a fost diferita de a altora, dar, in principiu, nu am sentimentul ca as fi pierdut ceva. Am fost salvata de multe lucruri, cum ar fi fumatul, bautura si prietenii falsi”, afirma ea intr-o scrisoare deschisa.
Psihologii pun aceste sentimente pe seama asa-numitului „sindrom Stockholm”, care le face pe victimele tinute in captivitate timp indelungat sa se identifice cu rapitorii sau cu agresorii lor. In opinia psihiatrului Rainhard Haller, „rapitorul nu era numai personajul crud si dominant, era si tatal, prietenul si, probabil, iubitul fetei”. Asa sa se explice faptul ca Priklopil nu o incuia tot timpul, ca ii permitea sa citeasca, sa priveasca la televizor si sa asculte radioul?
„Romania libera” prezinta in exclusivitate primul interviu acordat de protagonista acestor intamplari presei scrise dupa „iesirea la suprafata”. Aparitia televizata – de fapt, o inregistrare facuta marti intr-o locatie tinuta secreta – s-a produs aseara la postul national austriac ORF. Dupa opt ani de recluziune, treizeci de minute in fata a milioane si milioane de oameni.
Interviul este un eveniment in sine, avand in vedere uriasul interes mediatic fata de acest caz neobisnuit. „Presiunea a devenit insuportabila. Daca n-ar fi acceptat sa apara la televiziune cu fata descoperita, ar fi fost literalmente vanata de paparazzi”, a declarat Dietmar Ecker, consilierul mediatic al tinerei.
Natascha Kampusch a respins ofertele de sute de mii de euro venite din partea unor publicatii britanice in schimbul unor interviuri. Fara sa-i dea vreun ban, postul ORF s-a angajat sa doneze tinerei sumele incasate din vanzarea drepturilor de difuzare a interviului, estimate la 600.000 de euro. Si sa-i asigure formarea profesionala, perspectiva unui loc de munca si o locuinta. Tot ce vrea Natascha Kampush este sa revina progresiv la o viata normala, sa se integreze in societate.

– Doamna Kampusch, cum va place noua dumneavoastra viata, dusa aici la Spitalul „Allgemeines Krankenhaus” din Viena?
– Ma rog, e in regula.
– Ati fi de acord sa ne spuneti cate ceva despre medici si personalul medical?
– Sigur. Domnul doctor Friedrich este un om de treaba. Este foarte inteligent si intelege imediat la ceea ce ma refer. Avocatii mei (nota: Gabriel Lansky, Gerald Ganzger), cat si consultantul meu media (nota: Dietmar Ecker) ma sprijina si ei cu tot ce le sta in putere. I-am acceptat pe toti, si ei, probabil, pe mine. Sunt toti, persoane absolut in regula. Cel putin in marea majoritate a cazurilor.
– Ce vreti sa spuneti?
– A existat o mica divergenta intre avocatul meu, dr. Lansky, si profesorul Friedrich. Unul voia – asta apropo de prima dumneavoastra intrebare – sa parasesc spitalul, iar celalalt dorea sa mai raman ceva vreme. A trebuit sa intervin intru calmarea spiritelor si am incercat sa aplanez aceasta diferenta de opinii.
– Probabil ca Lansky ar fi preferat sa va mai aiba sub calma sa obladuire.
– Eu stiu ca, din punct de vedere terapeutic, toata vorbaria asta nu conteaza catusi de putin. Dr. Lansky prefera sa ma vada afara, iar dr. Friedrich inauntru. Momentan sunt inca inauntru si ma bucur de prietenia profesorului Friedrich.
– Cine va va trata pe viitor?
– Am o terapeuta, al carei nume prefer sa-l trec sub tacere, fiindu-i groaza de presa. Adevarul este ca in cazul dumneaei ma pot intinde oricand pe canapea. Exact conform cliseului: terapeuta alaturi de pacienta intinsa pe canapea.

„Sunt un om profund iubitor de libertate”

– Doamna Kampusch, cum anume resimtiti noua dumneavoastra libertate?
– Pai, facand abstractie de faptul ca am racit imediat si m-am ales cu un guturai zdravan, pot spune ca duc o viata destul de normala. Am regasit rapid calea spre viata sociala. Uimitor cat de repede a mers totul! Locuiesc si traiesc alaturi de alti oameni si nu am probleme cu acest aspect.
– Intalniti aici, in incinta „Allgemeines Krankenhaus”, tot felul de oameni tineri, aflati la randul lor in terapie.
– Am reusit sa ma obisnuiesc rapid. Nu a fost chiar atat de greu, dat fiind ca multe din cele traite si vazute aici sunt chestiuni cu care ma pot identifica. Aici se afla persoane apte de suicid, pacienti suferind de anorexie. Ma inteleg foarte bine cu toti, pentru ca si ei dispun de capacitatea de a se transpune in pielea mea.
– Cum de puteti sa va transpuneti atat de bine in sufletul unui anorexic?
– Pentru ca anorexicii trebuie sa se forteze sa manance. La randul meu, in cadrul detentiei am avut parte de perioade in care cantaream foarte putin.
– Doriti sa vorbiti despre aceasta „detentie”?
– Sunt un om profund iubitor de libertate. Sunt pur si simplu patrunsa de ideea libertatii. Asta spune totul.
– Acum aveti libertatea in fata. Dar viitorul dumneavoastra nu inglobeaza doar libertatea. Exista viziuni, planuri, dorinte. Ce anume intentionati?
– Da, ce anume intentionez? Probabil ca tot soiul de lucruri. Cineva cu un asemenea trecut ca al meu se gandeste la chestiuni aflate la indemana: vreau o gama larga de vaccinuri, in primul rand impotriva gripei. Precum vedeti, guturaiul a pus complet stapanire pe mine, ceea ce nu s-ar fi intamplat daca as fi fost vaccinata impotriva gripei. Acesta este un exemplu legat de viitorul meu.
– Si din punct de vedere profesional?
– Sunt complet deschisa. Incepand cu psihologia si pana la jurnalism sau drept imi pot inchipui orice. Pe de alta parte, mi-am dorit mereu sa devin actrita, dat fiind ca interesul meu pentru arta a fost unul constant.
– Credeti ca ati putea deveni autoare de carti?
– Si asta se poate. Dar nu stiu daca as putea sa scriu o carte despre cele intamplate.
– Acum, ca vad cat de puternic racita sunteti, se impune cumva de la sine intrebarea daca ati fost vreodata bolnava in ultimii opt ani – fara sa vreau sa lezez in vreun fel sfera privata?
– Sigur ca am fost, dar nu a trebuit sa dau interviuri in acest timp (rade). Oricum n-a fost ceva deosebit de grav. O mare parte din viata mea oricum n-am petrecut-o in mijlocul oamenilor, de la care sa fi putut contracta vreun virus.
– Credeti ca ati contractat guturaiul aici, in spital?
– Foarte probabil. Eventual poate fi de vina si sistemul acesta oribil de aer conditionat.
– Cunoastem problema din propria redactie. Si in rest n-ati fost niciodata bolnava?
– Ba da, intr-o zi am avut probleme cardiocirculatorii. N-a fost deloc placut.
– Inseamna ca putem discuta aproape la nivel de experti. Relatati-mi, va rog, ceva despre simptomele avute!
– Au fost de tot felul: tahicardie, extrasistole, aritmii, in sensul ca inima inceta brusc sa mai bata si apoi totusi isi relua bataile. Ametisem si nu mai vedeam nimic, respectiv vedeam totul ca prin ceata. De vina a fost probabil lipsa de alimentatie din acea vreme.

„Am trait intr-o temnita”

– Si intr-o astfel de stare n-ati avut parte de nici o vizita medicala?
– Cum sa fi avut parte de vizita vreunui medic din moment ce ma aflam intr-o temnita? Stiu ca simptomele au aparut dupa ce primisem mult prea putin de mancare. Dar in zilele noastre multi oameni au probleme cardiace. Si astfel ajung la un punct la care tin enorm de mult: doresc sa infiintez o fundatie care sa vina in sprijinul acelor oameni ce nu au suficient de mancare.
– Doriti sa infiintati o fundatie?
– Da! Cu filiale, organizatie centrala si toate cele necesare pentru a ajuta oamenii in cauza.
– Initiativa dumneavoastra ma misca profund. Dar permiteti-mi sa ma reintorc la problema bolii dumneavoastra! Am inteles corect ca nu ati avut parte de nici un fel de tratament in urma incidentului cardiac aparut?
– Nu, nu am avut parte de nici un tratament, din contra, a continuat sa ma supere si sa ma sicaneze, lasandu-ma sa car si pe mai departe galeti pline de pamant.
– Va referiti la…
– … criminal.
– In acest context, exista chestiuni anume despre care nu doriti sa vorbiti?
– Actualmente nu am probleme cardiace si in plus nu cred ca cititorii NEWS s-ar interesa pentru afectiunile cardiace ale tertilor, fie ca este vorba de ale mele, fie ale altcuiva.
– OK, eram doar interesat personal de modul in care faceti fata unei asemenea poveri. Doriti sa vorbiti despre alte boli? Ati ramas cu afectiuni cardiace permanente?
– Inca nu stiu. Intai trebuie facute teste, investigatii medicale. Dar astazi am ceva tahicardie. Probabil din cauza multimii de ziaristi prezenti.
– „Allgemeines Krankenhaus” din Viena este cel mai bun spital din intreaga Europa. Am convingerea ca va aflati pe maini excelente.
– Da, dar ce ma fac atunci cand medicii nu vin? Iubesc medicii (rade), dar in cazul guturaiului meu nu m-a ajutat nimeni. Acum voi incerca un spray nazal.

„Condamnata la disperare”

– Care sunt sentimentele dumneavoastra atunci cand priviti inapoi si va ganditi la cei opt ani care au trecut?
– M-am tot intrebat in repetate si nenumarate randuri de ce anume a trebuit sa am parte tocmai eu de toate acestea, eu, unul din milioanele de oameni? Aveam permanent un singur gand: in mod cert nu m-am nascut pentru a fi intemnitata, pentru a permite ca viata mea sa fie complet ruinata. Deseori disperam in fata acestei nedreptati. M-am simtit mereu ca o gaina amarata, condamnata a-si duce traiul intr-o voliera. Ati avut ocazia sa-mi vedeti temnita prin intermediul imaginilor prezentate de mass-media. Stiti deci cat de mica era. Erai condamnat la disperare.
– Nu ati putut parasi niciodata temnita?
– Ba da, am fost zilnic sus si faceam cate ceva cu el. Ma refer la fleacurile gospodaresti, cotidiene. Dar dupa ce le terminam, eram trimisa imediat jos. La dormit. La trait. Asta, in special daca trebuia sa plece in timpul zilei. Asa ca stateam mai tot timpul acolo jos, in temnita.
– Imi inchipui ca a fost mai rau decat la inchisoare.
– In mod cert. Cel mai rau era atunci cand primea vizite – mama sa ori altii care mai veneau in week-end.
– Si atunci ramaneati un week-end intreg incuiata in acea incapere minuscula, sufocanta?

"Aveam de ales intre singuratate si compania unui paranoic”

– Da, dar te obisnuiesti cu timpul. Ajunsesem sa prefer, de cele mai multe ori, singuratatea. Aveam de ales intre singuratate si compania sa. Iar astfel de optiuni nu sunt, evident, cele mai imbietoare. Nu doresc sa spun mai mult de atat. Nu este indicat sa vorbiti tocmai cu mine mult despre domnul Priklopil, pentru ca acesta nu mai poate spune nimic in apararea sa. Nu foloseste la nimic si nimanui daca adancim prea mult problema. Iar biata doamna Priklopil imi inchipui ca nu doreste sa citeasca in ziare cine stie ce despre fiul ei. Sunt chestiuni care nu privesc pe nimeni Ð exceptand politia, eventual. A vorbi de rau un mort nu mi se pare o chestiune neparat laudabila, mai ales ca mama sa este in viata.
– Cum doriti. As vrea insa sa abordez un aspect care va priveste exclusiv pe dumneavoastra, anume fuga. Ati evadat spontan sau in baza unui plan?
– Mai degraba in baza unui plan. Deja la varsta de 12-13 ani incepusem sa visez ca foarte curand, cam pe la 15 ani sau, ma rog, intr-un moment in care sa ma simt suficient de puternica pentru un astfel de demers, voi evada din temnita mea. Initial, gandurile mele erau dedicate in special realizarii faptului ca sosise momentul. Nu puteam risca nimic, cu atat mai putin o tentativa de evadare. El suferea de paranoia si era de o suspiciune bolnavicioasa cronica. Orice tentativa de evadare esuata ar fi insemnat sa nu mai pot parasi pe veci temnita. A trebuit sa-i castig, in mod succesiv, increderea.
– Deci va gandeati la evadare deja de la varsta de 12 ani?
– Mai corect spus: era o chestiune pe care mi-o promisesem ferm la acea varsta. Promisiunea venea din partea eului meu actual, matur. Eu insami promiteam de fapt unui viitor Eu ca nu voi pierde nicicand din vedere si din ganduri ideea evadarii.

"Am crezut ca nimeni nu ma va mai cauta”

– Aveati incredere in dumneavoastra.
– Da, desigur. Pentru mine a fost deosebit de frustrant sa stiu ca eram cautata cu excavatoare, prin gropi de pietris. Oamenii cautau cadavrul meu Ð spre disperarea mea, pentru ca ma simteam mult prea repede scoasa de pe lista celor vii. Acelea au fost momente de profunda disperare, de resemnare. Eram convinsa ca nimeni nu ma va mai cauta si nu voi mai fi gasita nicicand. La inceput mai aveam ceva nadejde, o umbra de speranta, fie ca m-ar putea gasi politia, fie ca cineva l-a vazut eventual pe faptas, facandu-se cumva legatura dintre acesta si disparitia mea. Sau ca s-ar putea ivi niste indicii sau eventuali complici, dornici sa marturiseasca.
– Complici? Au existat intr-adevar?
– Inca nu s-a stabilit definitiv, dar nu – cel putin eu personal -, nu cred ca au existat. Dupa toate informatiile mele, nu a existat nici un fel de complice.

„Familia mea a fost mereu in gandurile mele”

– Cum ati reusit sa faceti fata singuratatii?
– Nu am avut parte de singuratate. Am avut parte de speranta si credeam intr-un viitor. Intr-un "candva”. In acest context, doresc sa fac o referire la mama mea, pe care multi o condamna in prezent pentru ca nu se afla alaturi de mine. Sau eu alaturi de ea. Fireste ca m-a vizitat deja. In acest caz, nu este vorba de lipsa de atasament, de lipsa de legaturi sufletesti Ð ne intelegem oricum. Nu trebuie sa locuim impreuna pentru a sti ca apartinem una celeilalte. Pe tot parcursul anilor, familia mea a fost in permanenta in gandurile mele. Pentru mama mea, intreaga situatie a fost infinit mai cumplita decat pentru mine. Ea credea ca am murit, pe cand eu stiam ca ea traieste si se topeste de dorul si grija mea. Asemenea clipe insemnau pura fericire pentru mine, pentru ca amintirile imi permiteau evocarea libertatii avute pe parcursul copilariei. Nu, mamei mele i se face o mare nedreptate atunci cand i se fac procese de intentie! Ea ma iubeste, iar eu o iubesc, la randul meu.

„Ma aflam intr-o continua vanatoare de idei”

– Cand petreci ani de zile intr-o astfel de vagauna, ce fel de ganduri iti trec prin cap?
– Am avut si ganduri negre. Evident ca, dupa cateva momente, reveneam la ganduri mai pasnice, pentru ca oricum nu pot vedea sange si nu sunt genul de om care sa-si poata dori in mod sustinut sa curme viata unui alt om. Dar vedeti, in baza acestui exemplu, in ce masura se poate chinui creierul uman, aflat in permanenta cautare de solutii. Ma aflam intr-o constanta vanatoare de idei, de solutii logistice. Intai si intai, venea evadarea, iar apoi pleiada de aspecte legate de "ce va fi dupa…?”. Ce era sa fac: sa fug pur si simplu pe strada urland din rasputeri sau sa fug la vecini? La un moment dat, chiar imi trecuse prin cap ca in urma unei evadari as putea ajunge cine stie ce mare celebritate, gandindu-ma, in consecinta, si la eventualele presiuni mediatice, respectiv la cum ar trebui sa procedez pentru a scapa de presa spre a-mi savura in liniste libertatea castigata.
– Aceasta viziune insa nu s-a concretizat.
– Asa este. Dar, avand in vedere acest aspect, mi-am notat oricum numarul de interviuri pe care intentionez sa le dau si cat timp sunt dispusa sa jertfesc in acest scop. Astfel de chestiuni imi trec acum prin cap tocmai in baza celor gandite si imaginate in trecut.

„Evadarea mea a fost spontana”

– Dar fuga propriu-zisa? Aveati un plan anume?
– Nu, fuga propriu-zisa a fost absolut spontana. Am fugit pe poarta din spate a gradinii, iar apoi am inceput sa ametesc. Pentru prima oara realizam cat de slabita eram. Dar toate s-au potrivit, pana la urma: mi-a mers bine in acea zi a evadarii, atat din punct de vedere psihic, cat si fizic. In plus, n-am avut parte de probleme cardiace. Am inceput sa fug din clipa in care l-am vazut ca vorbeste la telefon. Am fugit, total panicata, spre casele din zona Schrebergarten si m-am adresat direct oamenilor. In zadar, precum s-a dovedit, pentru ca nici unul dintre cei prezenti n-avea un mobil asupra sa. Toti au dat din umeri si si-au vazut de drum. In consecinta, am sarit peste cateva garduri din Schrebergarten, cam ca in filmele de actiune, complet cuprinsa de panica. Inchipuiti-va scena: gafaiala nonstop in timpul fugii, apoi vezi o fereastra deschisa si pe cineva dereticand prin casa. M-am adresat acelei femei si am rugat-o sa cheme politia.
– Care a si sosit imediat?
– Da, cu toate ca as fi preferat ca femeia sa ma lase pe mine sa vorbesc la telefon, pentru ca as fi stiut din start ce departament de politie sa fi cerut. Nu a fost un sentiment prea placut sa fii condusa de politie avand capul acoperit cu o patura, in vazul lumii si al fotografilor. Pe de alta parte, trebuie sa mentionez ca politistii m-au intrebat daca doresc sa-mi trag acea patura peste cap. Intuitia mea din acel moment nu era una fasta.
– Si toate acestea au fost cumva planuite?
– Nu, nu planuite. Dar luasem in considerare o serie de aspecte. Este o diferenta considerabila intre a planui si a intui. Sunt doua chestiuni distincte – ceva de genul programelor de computer utilizate la simulatoare. Am intuit viitorul, dar nu l-am putut planui.
– Sa ne intoarcem la clipele evadarii. Politistii au ajuns…
– … iar femeia care ii chemase continua sa se afle langa noi. Politistii ma tot intrebau cum ma numesc, in timp ce eu imi doream ca femeia aceea sa intre odata in casa. Stiti, ma temeam ca, dupa ce el va fi observat fuga mea, sa nu vina s-o ucida.

„Imi repeta ca ne va ucide pe toti”

– V-a amenintat vreodata?
– Da, dar nu amenintarile sale la adresa mea stateau la baza fricii mele. Sunt un om iubitor de libertate, astfel incat pentru mine moartea reprezenta libertatea irevocabila, eliberarea definitiva din ghearele sale. Dar imi tot repetase ca, daca as incerca vreodata sa fug pana la vecini pentru a le solicita ajutorul, ii va ucide mai intai pe acestia, apoi pe mine, ca in final sa se sinucida.
– Ceea ce a si facut.

"Am stiut mereu ca se va sinucide”

– Da. Nu doar ca m-a transformat, indirect, in ucigasa sa, dar i-a pus in aceeasi postura criminala si pe domnul H, care l-a dus la gara, si pe mecanicul de locomotiva. Am stiut mereu ca se va sinucide. Am stiut in permanenta de iminenta mortii sale. In clipa in care fugeam, stiam ca el va recurge la suicid. Am declarat imediat politiei toate acestea, dar, pana cand i-au gasit masina, el se aruncase deja in fata trenului.
– Dumneavoastra cand ati aflat?
– A doua zi, la politie. Mai intai, n-au vrut sa-mi spuna.
– Ati regretat ca s-a sinucis?
– Desigur. Incercasem cumva, pe parcursul anilor, sa-l pregatesc sufleteste in ceea ce privea potentiala mea evadare. Ii mai spuneam din cand in cand ca poate trai si la inchisoare, ca nu ar fi chiar atat de rau acolo. In opinia mea, o astfel de fapta era pedepsita cu o detentie de vreo 20 de ani.
– Ministrul Justitiei vrea, intr-adevar, sa schimbe pedeapsa pentru astfel de cazuri la aproximativ 20 de ani.
– Foarte bine face. Eu una nu voi tacea in privinta celor zece ani la cat inteleg acum ca se rezuma pedeapsa. Stiu ca i-am pronosticat 20 de ani si ca mi-am permis chiar si mentiunea ca la 60 de ani nu toti barbatii sunt neaparat si mosnegi.
– Deci pentru dumneavoastra sinuciderea constituia…
– … o inutilitate. Nimeni nu are voie sa se sinucida. In ceea ce-l priveste, ar fi putut sa-mi ofere atatea informatii suplimentare, atatea explicatii, mie si anchetatorilor. Acestia sunt nevoiti zilele acestea sa reconstituie complexul sir al evenimentelor fara ajutorul sau. Dar haideti sa nu mai vorbim de domnul Priklopil!
– Sunteti la curent cu stadiul informativ respectiv cu cele conchise pana in prezent de politie?
– Da, sigur ca da, atat timp cat solicit astfel de informatii, le si primesc. Chiar si raportul legistilor.
– Pot sa va ofer ceva de baut?
– Daca doriti, da, multumesc. Sunteti un adevarat gentleman!

"Eram foarte trista, dar am stiut sa-mi umplu timpul”

– Pot sa va mai pun intrebari legate de singuratatea dumneavoastra?
– Da. De altfel, admit ca am uitat multe aspecte ale vietii sociale. Dar simteam nevoia acuta de oameni care sa ma inconjoare, sau de animale. Eram foarte trista ca nu aveam nici un suflet langa mine. Dar nu sufeream neaparat de singuratate, pentru ca timpul avut la dispozitie imi oferea posibilitatea sa ma ocup de mine insami. Am stiut, probabil, sa-l ocup intr-un mod cat de cat optim.
– Cu ce anume, de fapt?
– Cu cititul, cu munca. L-am ajutat sa-si ridice casa.
– Ati construit cot la cot cu el?
– Da.
– Temnita ati resimtit-o vreodata ca pe o celula de inchisoare?
– Eram inchisa. Si acest aspect nu-mi dadea pace Ð nu intelegeam cum de sunt inchisa din moment ce nu facusem nimic. In mod normal, sunt inchisi doar criminalii, nu-i asa?

„Ma intrebam daca voi fi omorata”

– Cum ati facut fata? V-ati blestemat vreodata zilele sau soarta care v-a adus ce v-a adus?
– Nu, nu in sensul la care va referiti! M-am intrebat, fireste, de nenumarate ori cu ce anume pacatuisem pentru a merita asa ceva Ð asta se intampla la scurt timp dupa rapire. M-am intrebat deseori daca am pacatuit fata de Dumnezeu. Nu stiam si ma cuprindea disperarea, mai bine zis furia si disperarea. Am avut momente de certa claustrofobie din cauza incaperii minuscule, a fost groaznic. Imi faceam griji majore din cauza familiei mele, ma tot intrebam la ce anume s-ar putea gandi in acea clipa, avand in vedere situatia prin care treceau, care sa fie temerile lor?! Si in tot acest timp nu stiam in fond nici ceea ce urma sa se intample cu mine. Voi fi omorata? Ce-mi vor face? Pentru ca, initial, credeam si eu ca am de-a face cu mai multi faptasi. Cum, de asemenea, ma temeam, initial, de moarte.
– Va mai temeti si acum?
– Poate ca teama va reveni.

„La inceput m-am rugat la Dumnezeu…”

– Credeti in Dumnezeu?
– Vedeti, am sentimente ambivalente. Dar pot spune ca… da, cred putin.
– V-ati rugat?
– Da, desigur. La inceput. Apoi am renuntat. In plus, criminalul obisnuia sa se roage in permanenta. Nu cred insa ca acest aspect este unul care sa conteze. Avand in vedere ca si Fidel Castro se roaga…

„Am stiut ca nu-mi voi mai revedea bunicii”

– Vorbeati de prezenta unui caine care v-a lipsit pe parcursul acestor ani indelungati…
– Nu la un caine ma refeream, ci la pisicile mele, carora le-am dus enorm dorul. Ca si bunicilor mei, de altfel. Am stiut cumva, dintotdeauna, ca nu-mi va fi dat sa-mi mai revad vreodata bunicii si nici pisicile mele adorate. Atat bunica mea din partea tatalui, cat si bunicul din partea mamei au decedat intre timp. Ca, de altfel, si alte rude, niste matusi.
– Cum ati descrie relatia dumneavoastra avuta cu parintii?
– Una foarte buna. Imi iubesc parintii. Nu stiu cine a inceput cu zvonurile cum ca nu ne-am intelege, ca ar exista disensiuni intre noi. Nu exista nimic de acest gen. In plus, am atatea de facut in momentul de fata incat nici n-as avea timp sa ma dedic cum se cuvine parintilor. Vom avea o eternitate de timp la dispozitie, cat de curand.
– Cum va simtiti in momentul de fata? Mai aveti dureri de cap?
– Nu, capul nu ma mai doare. Dar nu ma simt neaparat intr-o forma optima: ma ustura ochii, tusesc continuu, fenomene total deranjante in cadrul sustinerii unui interviu. Sper ca se va prezenta echipa de televiziune, sa mai fiu capabila sa stau in picioare.

„Vreau sa-mi termin scoala”

– Va multumim pentru a ne fi acordat timpul necesar realizarii acestui interviu.
– M-ati intrebat ceva mai devreme despre planurile mele de viitor. Vreau sa termin scoala. Sa dau bacalaureatul. Eventual chiar sa studiez.
– In ce directie v-ati orienta in vederea unui studiu?
– Nu am habar. Ceva ce permite un studiu rapid si usor.
– In zilele noastre, nimic nu mai poate fi efectuat rapid si usor, credeti-ma pe cuvant. Iar studiile devin din ce in ce mai dificile.
– De fapt, ma intereseaza absolut totul, ar trebui sa traiesc vesnic pentru a studia tot ceea ce mi-as dori. Zilele acestea, tocmai lecturez legea mass-media. Dar ma intereseaza si materii complementare, cum ar fi "evantaiul orhideelor”.
– Vorba domnului ministru de Finante. Va intereseaza politica deci?
– Da, si ea, dar nu constituie un domeniu despre care sa am senzatia ca m-ar implini.
– Ce veti face concret in viitorul apropiat?
– I-am spus mamei ca vreau sa plecam intr-o croaziera. Nu stiu incotro anume, dar mi-ar placea s-o fac. I-am mai spus ca mi-as dori sa calatorim cu trenul pana la Berlin Ð pur si simplu, ca atare, ca un fel de teleportare. Urc in tren aici si cobor acolo, la Berlin. Ceea ce conteaza este de fapt calatoria in sine.
– Aveti Austria intreaga la picioarele dumneavoastra.
– Da, probabil. Dar vreau sa vad si Londra. Sau New Yorkul, cu toate ca in aceste cazuri ma tem ca m-ar enerva masurile de siguranta. Totusi, sunt constienta ca este inca prea devreme pentru calatorii lungi. Cine stie ce virusuri si boli as contracta?!
– Va puteti inchipui o reintalnire, candva, cu prietenele de odinioara?
– Desigur. O prietena din vremea gradinitei a intrat deja in legatura cu mine si sunt convinsa ca o voi revedea cat de curand. Da, intentionez sa ma vad cu fosti prieteni, cu oameni in general. Am primit atatea scrisori din partea unor oameni care nu au ramas indiferenti la soarta mea.
– Intentionati sa raspundeti acestor scrisori sau corespondentei pe care o veti mai primi?
– Da. Am primit atatea scrisori incat am inceput sa ma intreb daca nu e cazul sa amenajez o incapere speciala pentru ele, una dotata cu multe rafturi.

„Am doua proiecte”

– Spuneti-ne, ce vi se pare cu adevarat important?
– Planurile mele sunt dedicate unui numar de doua proiecte. Unul este destinat femeilor din Mexic, deseori rapite de la locul de munca, tinute in captivitate, maltratate si violate brutal. As vrea sa lupt pentru ca asa ceva sa nu se mai repete. Si doresc sa pot ajuta toate gurile infometate din Africa, pentru ca stiu din propria experienta ce inseamna foamea si cat de mult contribuie ea la umilirea persoanei. Aici, avem grija sa ne indulcim viata cu acadele fara zahar sau cu cine stie ce prajeli permise inclusiv diabeticilor, dar acolo oamenii mor de foame. Chintesenta: vreau sa-i ajut pe toti cei care traiesc ceea ce mi-a fost dat si mie sa traiesc.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă