Taxele care se vehiculează acum și care vizează pensionarii, mediul de afaceri, pe noi toți, nu sunt taxe, sunt camere video pe portofelul nostru
Într-o perioadă în care românii își drămuiește banii cu o precizie aproape matematică, ideea introducerii unei taxe universale pe toate plățile din România vine ca o palmă dată bunului simț fiscal. Oricât de “tehnic fezabilă” ar părea, această măsură este, în esență, o formă sofisticată de impozitare generalizată, care riscă să transforme fiecare gest economic, într-un act de penalizare.
În loc să taie risipa din instituțiile supradimensionate, să elimine contractele cu dedicație și să reducă birocrația, guvernanții se întorc, în mod reflex, la cetățeanul platnic, văzut din nou ca pușculiță de urgență.
Am mâncat și noi din pizza feliată de Nicușor Dan. Uneori de foame, alteori de poftă. Dar, de cele mai multe ori, pentru că am fost învățați că „merge și-așa” și că statul e o entitate abstractă, din care ies bani. Am făcut evaziune fiscală, pentru că și statul ne fură, nu? Realitatea ne demonstrează azi că vaca de muls e stearpă, pizza e pe datorie, iar chelnerul ( FMI, Comisia Europeană, piețele de capital), așteaptă cu bonul pe masă.
Nicușor Dan are dreptate într-un singur punct esențial: deficitul nu e doar o problemă de cifre, ci una de comportament colectiv. Am trăit mult timp într-un contract social informal: „voi ne prostiți frumos, noi vă tolerăm, dacă ne lăsați să fentăm și noi pe ici, pe colo”. Doar că acest contract e falimentar și se rupe sub propria greutate.
Nicușor Dan spune că majorarea taxelor este o soluție de “ultimă instanță”. Dar dacă a fost deja luată în calcul o astfel de variantă, înseamnă că instinctul birocratic al statului a rămas același: întâi taxează, apoi justifică. Problema nu e doar economică, e una morală. Nu poți cere sacrificii de la un popor deja împovărat, atâta timp cât statul continuă să arunce cu bani pe sinecuri, pe pensii speciale și pe scheme de ajutor.
În loc de o taxă pe viață, poate că ar fi momentul ca liderii pro-europeni și președintele să introducă o taxă pe incompetență și prostie la nivel înalt. Asta ar aduce, într-adevăr, venituri uriașe la buget.
România are nevoie de o nouă cultură fiscală. Una care nu se construiește prin frică de taxe sau prin impuneri automate pe orice tranzacție, ci prin asumare. Până la urmă, nu putem cere o pizza fiscală corectă, câtă vreme ne facem că nu vedem cine o taie, cu ce cuțit și cui îi rămân firimiturile.
Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube
