Între noi, ziariştii – continui – ştim că mulţi dintre magistraţi au dublă comandă. Şi cu roba, şi cu Secu’. Vreo patru explodează. Îi simt. Nu mă pot abţine. Mi-am format nasul. Îi recunosc din prima. Ca vânător de securişti bag băţul prin gard. Mereu. Cei patru îmi zic că nu avem probe. Păi, miile de articole şi de investigaţii făcute de presa neaservită constituie proba verităţii – zic. Explozivii sunt amorsaţi. „Acelea nu constituie probe“ – primesc în piept riposta.
Păi şi pentru jurnalişti există Codul Civil… Putem fi judecaţi oricând. Nu pot descrie în cuvinte cât de repede se schimbă tema. Orice se poate discuta în societate, despre penali, hoţi, cu nume şi prenume, dar nu despre securişti. S-ar dori de către unii o pauză infinită între subiect şi predicat. SECURITATEA CONTROLEAZĂ ECONOMIA. Asta nu se probează. Dar se simte la tot pasul. O naţiune ţine în bot flamura anticorupţiei. Fără a şti că postavul e de import.
România e o ţară sub vraja zeiţei Kövesi. Pe nimeni nu interesează din ce ghene ale istoriei a ajuns povestea cu lupta poporului pentru emancipare şi călăritul cu dihai al temei cu ANTICORUPŢIA, de parcă nimic nu ar mai fi important. Dar ştim de la Ilie Moromete care e treaba cu foncirea şi cum i-a lăsat pe ceilalţi muţi la problemele sale. Ceilalţi n-aveau treaba asta, pentru că nu deţineau pământ, dar foncirea suna a spaimă. Şi le plăcea. Dar îşi dădeau cu părerea. Experţii în psihologia maselor ştiu cum se orchestrează fenomenul inducţiei cognitive. Adică al aflării în treabă.
Orice se poate discuta în societate, toţi au doctorate în anticorupţie, o ţară s-a umplut de cei ce ştiu, judecă şi stigmatizează, foarte puţini am rămas cei care nu prea ştim de unde vine taifunul. Şi mai puţini sunt cei cu proiecte şi viziuni. Demolatorii de vocaţie sunt noii talibani ai Ordinului de tresă. Nu le poţi spune – celor care ştiu – de Marele Păpuşar, că toţi iau foc. Cei care nici nu se miră, nici nu vorbesc despre ceea ce nu ştiu sunt asemenea admiratorilor de magneţi din Macondo.
În satul imaginar al lui Garcia Márquez nimeni n-avea voie să ştie cum a apărut pe noile meleaguri familia Buendía şi care a fost crima primordială. Oamenii se minunau de lucrurile pământene: incestul, insomnia, naşterea unui copil cu coadă de câine care purta în spirit suflul morţii.
„Seminţiilor condamnate la o sută de ani de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe Pământ“, avea să fie ultima propoziţie dintr-un roman epocal.
Oare se mai termină războiul româno-român pe o temă străină locului? Se întreabă cei sătui de balamuc şi care înţeleg – mai bine decât mine – de ce în dreptul roman nu apare anticorupţia ca temă de manual.
În noul Macondo scris de regizori anonimi, focusat pe ţara lui „să moară şi capra vecinului“ şi a plimbătorilor de penali în gură – viroză socială –, adevărul n-are o dreaptă măsură, ci suferă de interpretări de stări, emoţii şi de conţinut.
Toţi sunt penali, dar când e vorba despre intrarea unui magistrat – fie şi zeificat – într-o stare paralelă sau identică nu e decât răzbunarea penalilor.
Păi şi cum? Zeiţa nu poate fi drept judecată? Nu, pentru că nici în Arcadia păstorii nu au înţeles naivitatea poeţilor veniţi să găsească feeria şi fericirea printre ciulinii unei insule de piatră. În istorie au rămas poeţii. Nu păstorii.
Dar din războiul de o mie de zile de azi nu va rămâne decât diviziunea socială a unei ţări lăsată pradă inamicului, celui care a venit cu stindardul anticorupţiei şi a înfipt mişeleşte în corpul social spinul poreclit în batjocură Slujirea şi n-a mai plecat.
Cui să-i spui că selecția candidaților pentru postul de procuror general european a fost total netransparentă? Comisia LIBE urmează să audieze candidații.
Plenul Parlamentului European va da votul final. Decizie eminamente politică. Cum dracu’ OUG-urile lui Tudorel Toader sunt o imixtiune politică în justiție, iar cogeamitea For European decide prin reprezentanții partidelor cine va fi procurorul european?
În Coruptlandia, băieţii limbă-plimbă porcul cu lesă în chip de câine comunitar, iar decorticaţii se iau după el, atraşi ca un magnet. Şi dacă ar fi fost un Macondo, măcar n-ar fi existat.
