România nu are nici un reprezentant la Conferința de Securitate de la München. Nu pentru că nu am avea ce spune, ci pentru că suntem prea ocupați cu măruntele noastre bătălii interne, cu jocurile de culise și calculele meschine ale unui stat ce pare mereu prins în propria capcană birocratică. În timp ce liderii lumii discută despre război, securitate globală și viitorul ordinii internaționale, noi ne împiedicăm de aceleași crize autoinduse: lupte politice sterile, reforme amânate la nesfârșit și o agendă națională fracturată de interese de moment.
Ne lipsește viziunea, iar absența de la München e doar un simptom. Într-o lume în care Ucraina își joacă ultimele cărți și viitorul în fața marilor puteri, unde Orientul Mijlociu arde, iar SUA și China se întrec într-un duel geopolitic fără precedent, noi continuăm să privim în jos, la mocirla mioritică. România nu e acolo unde contează, pentru că nu știe ce vrea să fie. O voce regională? Un pod între Est și Vest? Un stat cu ambiții strategice? Nimic din toate astea.
Așa că rămânem pe margine, privindu-i pe ceilalți cum negociază lumea de mâine, în timp ce noi ne întrebăm cine va mai trăda pe cine în politica noastră de provincie. Absența noastră de la München nu e doar o întâmplare, e o alegere. O alegere de a rămâne mici, irelevanți și periferici. Într-o lume în care supraviețuirea depinde de curaj, strategie și influență, noi ne complacem în iluzia că putem trece nevăzuți printre cutremurele istoriei. Dar istoria nu iartă pe cei care nu au nimic de spus. Iar dacă nu găsim un loc la masa deciziilor, ne vom trezi, ca de atâtea ori, meniul servit pe farfuria altora, cum atât de mult le place unora această metaforă să o repete, cu ochi străini și goi.
Urmărește România Liberă pe X, Facebook și Google News
